Mâine e ziua românilor. Pe toate străzile țării ar trebui să răsune Imnul național, steagurile tricolore să fâlfâie la fiecare fereastră, iar oamenii să fie joviali și festivi, bucuroși și mândri. De 4 iulie, americanii cântă, dansează, aruncă artificii, se adună împreună la mese festive și țara lor e toată într-o sărbătoare. De 14 iulie, francezii exultă, sărbătorindu-și ziua națională și întreaga lume francofonă răsună de „libertate, egalitate, fraternitate”. Nouă ce ne-a rămas din festivismul Zilei Naționale? 15 ani au fost destui să uităm usturimea de picioare din orele cât așteptam să defilăm 3 minute tremurând un steguleț prin fața unei tribune cu figuri împietrite, de 23 august. Dată devenită acum obișnuită în calendar, fosta zi națională a românilor a fost înlocuită cu cea de 1 Decembrie, măreață pentru istoria românilor, dar care trage nedrept ponoasele celeilalte zile, silnic de trecut cu îndemnuri proletare și lozinci în care nu credea nimeni.
Daniela BEALE
Desăvârșirea unității naționale a românilor din 1918, făcută atunci din voința poporului și nicidecum a vreunui lider politic, plătește nedrept acum prin lipsă de popularitate. Ce le lipsește românilor pentru a simți cu adevărat că este ziua lor? Ce au prea mult, de nu le vine să se bucure, să-și adune amicii la un vin în sufragerie, să iasă la o plimbare cu nevasta și să facă deosebită, și pentru ei înșiși, o zi deosebită pentru istoria patriei lor? Ce sămânță a dragostei de neam le-ar mai putea încolți în suflete pentru a redeveni îndrăgostiți de țara lor? O dragoste chinuită, de altfel, în sincope, o dragoste arătată din trei în trei luni, în pauzele legale dintre două ture de muncă, dincolo de granițe, aiurea prin lume.
Comentarii