Înălțimea sa, CIOCOFLENDERU’…

E, ee, eee… un om cam mare de statu, niciodată mâniosu (ci, poate, doar, o părere, mai… apucatu, mai… besmeticu, fermecător zăbăuc însă pururea) și degrab vărsătoriu de voioșie asupra omului și a tot ce întâlnește el prin pretutindenea planetei pre unde se preumblă. E jovial până-n toate pânzele sus (& jos) și, așijderea apei de scoboară din izvorul cool al fântânii, pare la el că facultatea asta a rostirii bucuroase și sans frontieres nu-i va seca nici când se va muta la Domnul, feri Doamne! E, ee, eee din Corlata cea megieșă Drăgoieștilor mei big vip-ul acesta și, dacă ar fi după mine, l-aș anina în locul borții lăsate prin flamuri la Revoluția (ori ce-o fi fost ea acolo) din ’89. Are 1 metru 92 înălțime (aci, Onofrei O., veterinar ca tata artistului, ooo, e cu câteva liniutze mai sus – avantage O.O.!), umblă, în vremea din urmă, cu niscai uriași adidași albi benga, de-i subliniază expres – mai era nevoie?! – …altitudinea. E… Floooriiiiin PIERSIC! Hai să vedem ce și cum. Mai la valee… Cu omul acesta colos și Făt Frumos dupe scândură și de pe peliculă.

 

Eu sunt un om care aparțin oamenilor… – În gară la Merișani, cad castane din castani și am… 70 de ani! Emil Brumaru. Taman pre unde vă și îndreptați, mintenaș. De la Suceava… – Nu prea am ce să-ți spun, pentru că adevărul este că nu mi-am dat seama și nu înțeleg – vorbesc foarte serios! –, nu înțeleg, mă reculeg și-ncerc să pricep cum au trecut anii ăștia atât de repede! În afară de bucuriile mari pe care mi le-a oferit profesia (faptul c-am jucat în filme, în teatru, roluri frumoase, minunate, aș putea spune), în afară de faptul că am avut sute de emisiuni televizate, trebuie să vă spun că am fost foarte marcat de părinții mei, părinții mei fiind, după cum bine știți, bucovineni… Mama, fiică de preot, preotul Pașcanu, de la Valea Seacă (Valea Moldovei, acum), unde eu am și fost nu demult, în casa părintească. Iar tatăl meu din Corlata a avut 11 frați și a fost singurul care a urmat medicina veterinară la București, Ștefan Piersic. M-ați întrebat cum privesc/cum primesc vârsta asta de 70 de ani. Eu am început – sper s-o termin până în vară, mă rog – o carte pe care am intitulat-o Fereastra sufletului meu este deschisă / Florin Piersic , o carte pe care eu doresc s-o scot. Dacă ați înțeles cartea, ați înțeles totul… Vorbesc mai mult de oamenii care m-au întâmpinat, oamenii cu care am stat braț la braț, regizori, actori, realizatori de filme, poeți, scriitori…, deci, vorbesc de oameni care mi-au marcat viața – și în bine, și-n mai puțin bine. Subiectul nu este chiar Florin Piersic, ci sunt cei care m-au adus, până la vârsta de 70 de ani, să mă bucur de oameni. Eu sunt un om care aparțin oamenilor! Cred că asta-i cea mai mare calitate pe care o am eu: umanitarismul ăsta! Sunt un fel de – vă rog să mă iertați, sunt foarte modest! – un fel de Nichita Stănescu, ca om. El era un în-ger, avea și-o vorbă pe care eu o am: un prieten adevărat e mai prețios decât un înger! Era vorba lui… Cum mă simt la 70 de ani?! Marea mea satisfacție și bucurie este că eu am rămas cum sunt astăzi datorită iubirii mari pe care am avut-o pentru meseria asta, pentru cei care m-au învățat s-o fac, pentru cei cărora le datorez aproape totul, orișice ați spune, pentru că, în momentul în care părăsești o profesie, indiferent că este actor, inginer, doctor sau un simplu agricultor…, în momentul în care te desparți de această meserie, te simți ca o iască, ești uscat, nu mai ai chef de nimic și… bătrânețea își spune cuvântul. Eu nu-mi dau voie să mă opresc, pentru că, dacă m-aș opri, pentru mine ar fi sfârșitul… – Dumnezeulee! De ce vorbiți atât de mult! Oltean, parcă n-ați fi… – Eu vorbesc mult pentru că am ce spune, că-s băiat isteț, pentru că am avut o mamă, Vera Piersic, care, în momentul în care era chemată la telefon, de pildă, sau intra cineva-n casă, mama mea, fără să cunoască persoana respectivă, începea să-i povestească de Florinel; cum este, ce face… De multe ori, regret că trebuie să spun, îi făceam morală, îi spuneam: Daa’, ce-l interesează pe omul Cutare…?! Zicea ea: Da, dar ești băiatul meu și am ce să povestesc despre tine… Deci, sută la sută (n-am spus 99%!), eu semăn mamei mele, care povestea, vorbea, era atât de comunicativă, de bună cu oamenii, încât e normal să moștenești ceva din gene: că sunt fiul ei! Și tatăl meu – la fel… Povestea, vorbea… Tufă de Corlata… – Hai să lămurim odată pentru totdeauna: de unde mi-ați scos… ciocoflenderu’?! – Eu am spus la televizor, înseamnă că nu urmărești… Eu eram unul dintre cei mai proști elevi la matematică, tufă de Veneția… Era un profesor de matematici pe care-l chema Mărgineanu, Ion Mărgineanu. A fost cel mai iubit profesor de noi, elevii Liceului de băieți Nr. 3 din Cluj (fostul Seminar Pedagogic). Acest profesor avea umor. Și el avea acest cuvânt. Toată lumea crede că ciocoflenderu’… ce-o fi asta!? El, când lua catalogul, se uita și spunea: Să poftească la tablăă… (la ceilalți le spunea numele)… Aveam un coleg de bancă, să se amuze, spunea Chiar sunt Florin, și el zicea: Ciocoflenderu’ Piersic Florin! Adică, eu eram ăl mai slab și de-aia, la examenul meu de matematică, o spus: Ciocoflenderu’ ăsta, adică de mine, n-o să facă matematici toată viața lui, o să fie artist, că recită în clasă… Asta am vrut să-ți spun, că eu am rămas așa pentru toți colegii mei: un ciocoflendru’, unu’ care nu știe matematică. Ș-atunci, folosesc cuvântul pentru că mi-o rămas în cap și mi-o fost drag… Asta e povestea… – Hai să lămurim episodul cu Nicu Ceaușescu… – Conflictul cu Nicu Ceaușescu l-am povestit de multe ori după Revoluție. N-a fost nimic adevărat… Dumnezeu să-l odihnească! Eu sunt orgolios, sau nu sunt chiar orgolios, da’ nu admit nimănui să mă-njure de mamă! Era într-o benzinărie, ș-atunci eu am sărit cumva la el, nu la bătaie, ci i-am spus: Da’, cum îți permiți tu care nici n-ai visat să pui mâna pe mine, că sunt actorul copilăriei tale (era foarte tânăr)… să mă-njuri tu pe mine de mamă, nu ți-e rușinee?! El n-a făcut nici un gest, și-a lăsat capul pe volan, ne-am despărțit, da’ cei care au fost martori la această mică confruntare între noi doi au exagerat; și poporul asta aștepta: să facă dintr-un bulgăraș de zăpadă o avalanșă, să spună că Piersic a luat măsuri, că s-a bătut cu băiatul șefului… Nici vorbă! A fost nu minciună, ci umflătură a poporului, care, tot poporul român, seamănă cu Ion Creangă. Ș-atunci, asta este povestea… Femeia – femeia, cu ea să (nu) te pui… – Ce rol au jucat femeile în viața Dv.? – E o-ntrebare care mi s-a pus tot timpu’ și deja, cumva, mi-e silă să răspund la acest lucru. Pentru că lumea mă socotește, și poporul, în general, oamenii mă socotesc pe mine ca un fel de taur al acestei națiuni!? Eu am avut iubiri, nu am avut femei! Femeile au jucat cel mai mare rol, dovadă: Marietta Sadova m-a băgat în Institut, secretara fostei ministre de pe vremea lui Gheorghiu-Dej, doamna pe care n-o cunosc și-o caut de-atunci, o secretară, mi-a luat memoriul și, datorită ei, Constanța Crăciun m-a băgat în Institut; profesorii mei, colegii mei, colegele mele, profesoarele mele, toate femeile care au intrat pe ușă, mai mică sau mai mare, în viața mea, au avut o influență foarte puternică asupra mea. Pentru că de ce să nu spun: eu am fost iubit de femei! De femei, în sensul (și) frumos, nu neapărat c-am fost cu ele într-o iubire nemaipomenită… Mârza & râmele… …Aș mai adăuga eu ceva… Sunt invitat – te rog așa să scrii! – de președintele Mîrza, cu care eu, prin alianță, sunt rudă. Sper că nu e nici o greșeală că vă spun așa ceva. Prin alianță sunt rudă (deci, cu soția lui), vreau să-ți spun că mă simt foarte legat de el, pentru că am copilărit împreună la Cajvana, în comuna în care unchiul meu, tatăl verișoarei mele (doctorița Vera Gheorghiu), era preot, Orest Malcinschi. A fost cel mai bun prieten al tatălui meu, ei erau căsătoriți, tata cu Vera, și Malcinschi cu Livia, cele două surori… – O directoare de la Liceul de Artă, acu’ niște ani, se numea, Malcinschi… – Probabil că era rudă cu Malcinschi. Ei nu mai sunt, nu sunt nici părinții mei, dar mă simt legat de președintele Mîrza, pentru că eu am copilărit cu el în Cajvana – am povestit aseară, miercuri, la teatru – că el culegea râme și eu prindeam broaște, că peștele nu trăgea la nimica; și am rămas prieteni de-atuncia… Vreau să vă spun că am primit o invitație de Crăciun, nu de Crăciun, ci de Revelion, pentru că de Crăciun oricum nu pot să vin, de Revelion am primit o invitație din partea lui Mîrza Gavril să fiu prezent aici, să facem Revelionul împreună, pentru că sunt câteva familii de prieteni. E aici o rudă a mea, Ghiță, am alte rude care sunt prin Suceava, și știți foarte bine asta… S-ar putea ca de Revelion să fiu în Bucovina… Pe fondul acesta ne și despărțirăm. Vremelnic. Pentru că Florin, sus și puternic, scanda: Luni voi fi din nou, la Suceava. La care Suceava, ninge-ningea, să him sănătoși & voioși. Ne pupăcim (Cât am pupat eu la viața meaaa!), Florin își primește o paporniță cu fructe (de la văruleanul Ghiță din Corlata și de la Șcheia), mai pupă la vreo admiratoare și, grăbit foarte, aterizează în mașina cu care va… ateriza în dulcele târg al Bahluiului, din aceleași pricini: spectacol. Logodnicele aterizează la Paris. Și Florinel, septuagenarul vivace, printre ele, în calitate de macho & playboy. Așa să ne ajute…