Hramul tradițional

Arhetipul hramului, modelul său inițial, se pierde în timp, în universul miticului, această manifestare a spiritualității carpatice (și mai ales bucovinene) fiind cunoscută mai bine prin documentele vremii ce atestă hramurile satelor (bisericilor) din așezările noastre. Hramul satului (al bisericii) are la bază ceremoniile desfășurate în comunitățile precreștine care, în anumite zile, săvârșeau sacrificii drept ofrandă pentru divinitățile adorate. Hramul de mai târziu este o datină străveche ce păstrează din elementele unui sacrificiu public, menit comunicării cu forțele supreme, el urmând un scenariu obligatoriu. În primul rând era faza pregătitoare, urmată de sacrificiul propriu-zis, serviciul religios (în creștinism) în paralel cu pregătirea mesei comunitare. Prezența în permanență a preotului în ziua hramului avea menirea să ordoneze întregul ceremonial pe făgașul sacrului.

 

După răspândirea creștinismului, hramul se organiza numai la biserică, în ziua unui sfânt-patron (de aceea mai era numit și „hramul bisericii”), implicând participarea întregii comunități locale, precum și a multor oameni din satele vecine. Pentru hramul satului (bisericii) se alegea din timp un animal (vițel sau porc) în vederea sacrificării, aceasta făcându-se prin contribuția întregii obști și animalul trebuind să fie unul deosebit din punct de vedere fizic și al sănătății. Animalul ales era îngrijit și spălat cu multă atenție, era chiar sacralizat prin rituri de purificare, fiind stropit cu agheasmă. Cel desemnat să-l taie se supunea la rândul său unor ritualuri de purificare: se spăla, se bărbierea, se tundea, având interdicții sexuale cu cel puțin 7 zile înainte de hram. Spațiul de desfășurare a hramului era curtea bisericii. În timpul slujbei, persoanele desemnate (de obicei femei) pregăteau preparatele culinare ce se serveau după terminarea serviciului religios. Masa de hram implica o comuniune spirituală drept rezultantă a sacrificiului ritual al anima-lului. Masa se desfășura în li-niște, fără exuberanțe de com-portament, comuniunea reali-zându-se nu numai prin con-sumarea acelorași alimente din vasele comune înșirate și, în special, prin credința că hrana sacralizată îi apropia pe oameni de sfera sacrului, de divinitate. Resturile rămase de la ma-sa de hram se îngropau la rădăcina unui pom sau într-un loc curat, fiind astfel ferite de profanare și atribuindu-li-se și pe această cale sens sacru preparatelor de la hram. Menționăm că hramurile din Bucovina, spre deosebire de alte zone geografice româ-nești, se desfășurau după un fast și un ceremonial aparte, cele din sezonul calendaristic de toamnă (în special de Sfin-ții Arhangheli Mihail și Ga-vriil) fiind cu totul deosebite. Treptat, desfășurarea hra-mului capătă aspecte noi, el începe să se desacralizeze prin mutarea ospățului comun în cadrul gospodăriilor să-tești, întreaga manifestare căpătând mai degrabă un aspect popular, dar supus celui sacru, devenind adevărate instituții ale unității culturale și de comunicare etnică.