„Academicianul cu ranița în spate“ și „grija de rădăcini“

La 7 octombrie 1910 se năștea la Udești, jud. Suceava, poetul și prozatorul Eusebiu Camilar, cel care venea pe lume cu gândul „la lu-mina de a crea” și care mereu s-a raportat la ținutul său natal. O dată, în curtea școlii din Udești, el afirma că „drumurile mele spre lume și spre cultură au pornit din ograda acestei școli, de pe Oadeci (deal al satului, n.n.) a pornit drumul spre Everest!”. Dar mărturiile legăturilor indestructibile pe care scriitorul le-a întreținut constant cu mediul din care prove-nea – familia din satul natal și consătenii săi – sunt exprimate nu numai în opera pe care ne-a lăsat-o, ci și într-un număr mare de scrisori. După îndelungi peregrinări prin țară, îndurând fel de fel de privațiuni, chiar dacă se stabilise la București, el obișnuia să revină destul de des la Udești, destăinuindu-se: „…mi-i și mai drag pământul nostru udeștean. Nu mă mai simt singur, simt o prezență copleșitoare de noian, sunt străbunii din țărână, sunt mulți, îi aud în foșnetul vântului de noapte”. Aici, la Udești, el aștepta „să se facă lumină, să reîncep lucrul, cum așteptam în copilărie să se facă ziuă, să urc și mai sus, spre soare în plopii înalți”.

 

Scriitorul electriza sătenii la aparițiile sale pe ulițele Udeștiului, când, „academicianul cu ranița în spate”, sosea, întotdeauna având bucuria de a veni pe jos de la gara Verești, de peste apa Sucevei. Oamenii îl priveau admirativ, ca pe ceva aparte, ca pe un personaj dintr-o altă lume, și totuși de-al lor, de multe ori fiind întrebat „Cum mai merge politica la București”. De la porți sau din ogrăzile caselor, udeștenii îi dădeau semne de binețe, răspunzându-i la salut (întotdeauna, scriitorul saluta primul), se auzeau rostiri, de genul „uite că vine iară scriitorul nostru”, cei mai în vârstă sau prietenii zicând „trece Zăbi a Nataliței”. Destul de des, el venea pe la școală, unde noi, copiii, îl înconjuram cu mult drag, îmi amintesc și acum de patosul cu care vorbea despre clasicii literaturii românești, despre Eminescu, Creangă sau Cantemir, și între-vedeam, prin el, întreaga mitologie și trecutul istoric al unei societăți arhaice, tradiționale. După moartea mamei sale, Natalița (3 iunie 1960), se temea să nu se îndepărteze de satul natal, notând chiar: „Oare nu cumva mi s-au rupt rădăcinile, odată cu moartea mamei?”. Dar nu a fost să fie așa, scriitorul venea în sat la fel ca înainte, la scurte perioade de timp: „…mă hotărăsc definitiv să mă întorc aici, în fiecare lună, până la sfârșitul vieții. Aici îmi voi scrie și în continuare cărțile”. Chiar din București, avea grijă de casa și grădina părintească, scriind surorilor sale „vă rog să aveți grijă de tot ceea ce am plantat și semănat cu mâna mea sau cu mâna voastră, să nu lăsați să se sălbăticească, pentru că ar fi păcat”. Scrisorile sale către surori porneau printr-un îndemn de iubire frățească, prin ele, scriitorul își transmitea echilibrul sufletesc, discreția și seninătatea gândurilor. Epistolele către cei dragi din Udești erau formulate cu limpezimea, simplitatea și liniștea atât de proprii țăranului bucovinean. Ca nimeni altul, Camilar a ridicat țărâna udeșteană la un înalt rang cultural, iar pe oamenii locului, cu alura lor aristocratică de voievozi, i-a fixat în literatură, scriitorul purtând mereu în sine nobilul blazon de țăran, el neascunzându-și originea udeșteană, considerându-se chiar „discipol al academiei naturii udeștene”, zugrăvind în chip aparte realitățile satului (vezi cărțile Nopți udeștene, Cordun, Cartea poreclelor, Prăpădul Solobodei etc.), cu geometria lui spirituală, tulbure în istorie, dar sugestivă și puternic înrădăcinată în trecutul ancestral. Regresiunea sa în trecut s-a produs pe fundalul unei viziuni ruraliste, fără de urme ale unui idilism exaltat. De fapt, proza lui este una de factură lirică, având drept notă domi-nantă refugiul în trecutul satului bucovinean. Ultimele gânduri ale scriitorului care călă-torise în mai 1965 prin câteva țări europene se îndreaptă tot către spațiul natal. Reîntors la Udești în iunie 1965, după obositorul periplu european, el va fi victima unei puternice crize hepatice, care venea pe fondul unei maladii mai vechi, lucru ce-i va grăbi sfârșitul. Astfel, el pleacă la Iași și apoi la București pentru analize medicale, întrerupându-și jurnalul pe care-l ținea la Udești, adică „însemnări zilnice, de la moartea mamei și cât voi mai trăi de aici”. Este vorba, în fapt, de un jurnal referitor la atmo-sfera udeșteană, material pentru o viitoare carte care se întrevedea a fi un roman de frescă socială, dar nu a mai fost scris, aceste notițe apărând în colecția Restituiri sub titlul Cartea de piatră, sub îngrijirea criticului literar Constantin Călin (tot udeștean), la editura Dacia din Cluj-Napoca, în anul 1981. Cel care în succesiunea sadoveniană a fost poate cea mai reprezentativă figură literară a lumii rurale, de substanță legendar-istorică, se stingea din viață la vârsta de numai 55 de ani, în plină putere de creație, la 27 august 1965. Scriitorul, care toată viața a fost un liric al unor viziuni de un grotesc tragic ale colecti-vităților carpatice silite la exoduri și peregri-nări prin istorie, se retrăgea la cele veșnice, în cimitirul Belu din București, alături de buna sa soție, marea poetă Magda Isanos. Zeci de udeșteni, rude sau prieteni de-ai scriitorului, au plecat la înmormântare, ducând cu ei o urnă (un ulcior) cu pământ luat din grădina casei natale și din dealul Oadeci, punând-o în mormânt, pentru ca, și pe această cale, marele răposat să rămână în mijlocul universului udeștean, pe care l-a iubit atât de mult.