Templu al credinței și patriotismului

În mai puțin de opt luni de zile, Mircea Motrici a reușit să ofere cititorilor 840 de pagini, structurate în trei cărți, ultima „Seminarul Monahal Neamțu”, din colecția „Restituiri – Arhimandrit Dionisie Udișteanu”, cu toate exigen-țele ce se impun unui aseme-nea lucrări, fiind mânat și de acel puls interior specific o-mului talentat, capabil să-și pună în valoare harul printr-o muncă susținută și perma-nentă. Supranumită „Ierusalimul românesc”, Mănăstirea Neamț rămâne nu doar „un loc încărcat de istorie, ci și unul de spiritualitate profundă și de cultură autentică”, profesorul și cercetătorul Ieromonah Dionisie Udișteanu întocmind „Istoria Seminarului Monahal Neamțu”, afirma că nu a urmărit alt scop decât „trezirea la lucrul învățăturii de carte a călugărilor români”.

 

„Cuvântul înainte” al recentei cărți, apărute la Editura „Mușatinii” din Suceava, este semnat de către lectorul universitar preot doctor Mihai Vizitiu, format la acest seminar, apoi slujind această instituție ca profesor timp de aproape 20 de ani, din care 13 ca director. Despre „Seminarul Mona-hal Neamțu” s-au scris cuvinte pline de pioșenie, lucrarea lui Dionisie Udișteanu fiind considerată, încă de la anul apariției (1937), o „carte de erudiție, un sanctuar” din care călugării s-au adăpat ca să prindă puteri pentru a birui lumea. Se vede în ea, „limpede ca într-o apă cristalină”, cum se împletesc jertfa și năzuința de mai bine a monahismului. În „Prefață”, scrisă de Di-onisie Udișteanu, la 6 decem-brie 1937, se relevă clar nece-sitatea unei asemenea lucrări „ca o mare datorie morală din partea mea de călugăr, luptător al sfântului altar, și de român, s-adun materialul trebuitor și să strig dreptatea sugrumată de atâția ani, ca s-o audă tot neamul”. Mai mult, precizea-ză că „pe cât mi-a fost cu pu-tință, am căutat să înlătur înti-năciunea și micimea ome-nească. Știu însă sigur că n-am descoperit pământ nou și nici n-am schimbat mersul vieții noastre bisericești publicând această lucrare”. Iată, așadar, suficiente motive să zăbovim asupra lecturii acestei cărți, pentru a cunoaș-te chipuri ale monahismului românesc, deoarece pe pla-iurile țării noastre a fost o „trăire mănăstirească destul de înaintată”, proprie firii ro-mânului, cu credința nestră-mutată în Dumnezeu. „Seminarul Monahal Neamțu”, lucrare într-o ținută grafică deosebită, cuprinde, în prima parte, un „Studiu is-toric” cu privire la Școala du-hovnicească de la Neamțu (1843-1848), apoi la Semina-rul de aici, din perioadele 1855-1864 și 1925-1928, timp în care acesta a trecut prin „furtunoase valuri”, însă călugării erau convinși de necesitatea luminii și a învă-țăturilor, considerându-l „ca o răsplată duhovnicească, spre slava nației și podoaba Bise-ricii”. Sunt menționate frământă-rile și schimbările de-a lungul timpului în acest sfânt locaș, unele obiective, altele „jocuri de interese”, unii slujitori ai Bisericii fiind nevoiți să ia drumul pribegiei. Aici, la Seminarul Monahal Neamțu, s-au format mulți oameni care au luptat pentru renașterea culturală a mona-hismului, cititorul descope-rind în paginile cărții nume de slujitori care au trudit pentru a limpezi și normaliza rapor-turi adevărate ce trebuiau să fie între mănăstire și Seminar, au luptat pentru ca Seminarul Monahal să fie „un prim laborator de selecțiune a tine-relor elemente călugărești apte pentru cultură, care, pregătite ulterior în Univer-sitate, și având la bază disci-plina mănăstirească, ar putea da adevărații ierarhi ai rege-nerării”. Trei s-ar impune de la sine: starețul Paisie, Veni-amin Costache și Eufrosin Poteca, cel care „a plecat sin-gur pe jos într-acolo, să-și as-tâmpere setea de învățătură”. În „Anexe” găsim prețioase date și informații ce țin de or-ganizarea propriu-zisă a Se-minarului: programa cursuri-lor, numirea profesorilor, regulamentul de funcționare, alte documente ce țin nemij-locit de existența acestei in-stituții, cu enumerarea obiec-telor ce se vor preda pe clase (clase normale și gimnaziale), orarul și distribuirea elevilor pe „clase regulate și cele ex-traordinare”, precum și efec-tuarea inspecției „morale și materiale, afară și înăuntru”, de către superiorul mănăstirii. În toate cele patru clase ale Facultății Teologice se punea un accent deosebit pe Religii, cu diversele ei ramuri, dar și pe Gramatică, Istorie, Geo-grafie, Științele matematicii, Științele naturale, Introducere în filozofie și psihologie, Lim-ba română, latină și greacă. Se poate constata că „Regu-lamentul interior al Semina-rului” a contribuit în mare mă-sură la bunul mers al lucruri-lor, minuțios gândit și ela-borat, cu atribuțiuni majore atât pentru elevi, cât și pentru personalul de îndrumare, cu responsabilități directe la clasă, supraveghere și admi-nistrativ. Ultima parte a cărții cuprin-de „Frământări cărturărești din lumea călugărilor”, documente extrase din lucrarea cu același titlu, aflată în manu-scris. În „Lămurire”, Ieromona-hul Dionisie Udișteanu precizează că a adunat materialul „trebuitor pentru alcătuirea unui studiu mai complet: Istoria școalelor călugărești. A-l ținea la întuneric mi se pare o fărădelege. A-l da la lumină este, după mine, singura măsură bună și singurul drum pe care trebuie să-l fac, oricâte lipsuri mi se vor ivi în cale, le voi învinge, cu nădejdea că slujesc o cauză frumoasă și curată”. Se remarcă prin densitate și prospețimea ideilor „Cuvânt la deschiderea Școalei din Monastirea Neamțului”, ținut de Neofit Scriban, la 1843, octombrie 17, cu sublinierea vădită că „tot ce lucrăm, tot ce facem trebuie făcut la lumină, lumina lui Hristos s-o avem mereu în minte și în inimă pentru că numai lumina cea adevărată poate povățui fără primejdie”. Primenirea sufletului, în-tărirea credinței se pot face și prin lectura acestei cărți în care sunt adunate strădanii ale Arhimandritului Dionisie Udișteanu de a ne aduce mai aproape aceste locașuri de închinare „de jertfă și de con-templare ieșite din evlavia și dăruirea pravoslavnicilor români”, care au luat parte la toate durerile și bucuriile neamului. Cititorul va găsi, de asemenea, în paginile cărții și o serie de fotografii reproduse din ediția din 1937, dar și câteva chipuri puse la dispoziție, cu amabilitate de Pă-rintele Arhimandrit Benedict, starețul Mănăstirii Neamț, și de Părintele Iacob de la același sfânt locaș. În finalul cărții, Mircea Motrici, îngrijitorul și coordonatorul acestei colecții, anunță nu mai puțin de 18 titluri „în pregătire” de și despre Arhimandritul Dionisie Udiștea-nu, un adevărat maraton editorial căruia îi dorim un final pe măsura ambiției scriitorului udeștean ce îmbină armonios și tenace diverse laturi ale activității sale. Prof. EMIL SIMION