Interviu de weekend

Cântă cucu’, bată-l vina…

Numele &… renumele: GRIGORE LEȘE Se cheamă simplu, atât de simplu de tot, după vorbă, după port: Grigore Leșe. Pre numele, prenumele și renumele său de planetar, de…, iertare maestre!, menestrel divin. E Grigore Leșe ca ni-menea de pe la noi ori din cea lume: atipic la modul sublim! Grigore Leșe. Și misterul lui. În universul cântului, ăl mai fluid dintre cele arte. Și, și mai e, apoi, clopul lui nepereche de… pui de lăpușan (furat de lotri, pe la Chișinău, taman la ziua națională a megieșilor)! Halal fârtați! Hâm! Șî mai vrețî șî uniunee, hîîî!? Ai reacu’ dă neamuri! Dacă toată România ar dispărea – și bat aci în lemn & fier! – și doar cântecele su-blim viersuite și horite de Mmăi Grigore (cum îl mai dezmiardă Ăl Bătrân) ar putea rămâne ferecate pe undeva, printr-o aurită ladă de zestre, apoi, musai că toată fizio-nomia și avuția ăstui popor, cu binele și răul lui, cu frumosul, cu dorul și jalea lui, ar putea fi… reconstituită(e) doar dupe chipul și ase-mănarea cântecelor purtând neștirbită sigla, musai că in-con-fun-daaa-bi-lă pentru eternitate: Grigore Leșe.
 

Mărturisesc, fără de nici o zăbavă, că, datorită cântecelor lui și a miezului povestirilor de pe acolo, sufletul meu s-a simțit mai bun, mai frumos, iar din trist a devenit o părere-două mai generos, mai elevat. Cioran spune că dacă românii n-ar fi inventat pe Eminescu, ar fi trebuit să-și dea demult demisia din istorie. Iar noi am spune: dacă lutul acesta bine-cuvântat n-ar fi iscat viersul îndumnezeit al horitorului lor măiestru, divin și cu noduri, zestrea de dor și de jale a românului ar fi fost vertiginos mai sereacă: văduvită copios și… grav avariată. Am avut privilegiul (câtora îi e dat în viață?, și poate tot ce mi s-a întâmplat mai frumos în ăst an!), îndată după hramul Fălticenilor, să am, preț de vreo oră și mai bine, tovărășia (și comunicarea intimă aferentă) a acestui geniu (monstru sacru se spune pentru cei ce… se joacă pe scândură?!) al țărânei noastre. M-am tulburat nepereche și, îs mândru, daa, că pot muri liniștit & și bucuros, de ce nu, o idee mai împăcat. Am tăifăsuit, reverent & deferent, cât am tăifăsuit, am pus de planuri mărețe, omul a plecat în drumul lui. La volanul jeep-ului său negru, agrementat de compania frumoasei, junei sale… muze, Iulia, secretar la Ambasada Peruului, bucuros De Be că, iată, a mai cunoscut un conocedor y hablador de español. Hai să-l ascultăm pe Măria Sa Grigore Leșe, mai la vale…, cu cântările sale nepieritoare, de cătănie, grănicerești, de jale, de dor, de bucurie, de Totul. Aa, și privighetoricești! Omul care… …nu are nici urmă de viață spirituală – spunea cineva dintre noi – se aseamănă cu sămânța care nu a fost plantată. Această sămânță rămâne în hambar și evident e liniștită; nu înfruntă nici ploaia, nici vântul, nici gerul, dar ea riscă să mucegăiască. Sau să fie ronțăită de șoareci, ceea ce este mai rău. Grăunța pusă în pământ trebuie să suporte intemperiile, dar ea crește, rodește, este utilă. În același fel, acela care se dăruiește vieții spirituale nu va fi cruțat, va înfrunta vântul și furtunile, dar se va regăsi în condiții care să îi permită să crească și să dăruiască fructe umanității… Grig Leșe e unul din cei care dăruiesc valoros , rezistent și… la greu umanității. Ca să devie ea acolo o… părere mai umană. Da’ să întrebăm atipicul împricinat, pe Domnia sa adicătelea, să vedem ce spune… Cu cât îmbătrânesc, mi se potrivesc cântecele mai bine… Eram în Elveția și m-am dus la taică’ miu… – Tata mai trăiește ? – Tata trăiește, are 79 de ani. Și zice: „Știi ce, băă Grigore, tu tot umbli prin țări străine, adu-mi o chipă”, o pipă. M-am dus în turneu, am avut concerte la Lausanne… În România, nu a insistat nimeni și nu m-a solicitat nimeni să editez un CD!? Absolut nimeni! Primul meu CD n-a apărut în România, a apărut în Elveția. Am fost solicitat de-o casă de discuri, Amore se cheamă, a cărui președintă e Paola Poci. P.P. a audiat o emisiune cu mine, pe un post de radio undeva, și a venit special pentru mine și m-a căutat la Cluj (pe vremea aceea eram la Cluj), că vrea să facă un material discografic cu mine. Și a făcut un contract cu mine, a editat un CD cu muzica mea. Acest CD se cheamă „Cântec pastoral” (nu-l aveți!); este o muzică reprezentativă pentru cultura românească tradițională… Și, printre altele, acolo – de la un concert la altul (și cu o prezentare de CD la Lausanne), și în Studiourile Radiodifuziunii din Berna, la Strasbourg un concert, și la Zurich… La Lausanne, mi-am adus aminte de taică’miu: să-i fac rost de-o pipă! – Dv. prizați? – Nu fumez! Singurul lucru bun pă mine știți care e (ex-traordinar!): Nu fumez! Poate toate cele pe lume le-am făcut, și rele și bune! O pipă, pe vre-mea aceea, costa cam 100-150 de franci elvețieni! Hai să-i iau o pipă. Am cumpărat pipa, am venit în România, am adus și CD-urile (sunt primele CD-uri, în România, editate; știți că era perioada aceea, ’94 – ‘95, nu prea erau CD-uri, încă nu se știa cu ce se mânâncă…). CD-ul ăsta a apărut acolo, am primit și eu ca drepturi de autor 100 de CD-uri. Le-am adus aici, am făcut prezentări și la Academia de Muzică din Cluj, lume multă, a fost o bucurie pentru toată lumea. Este prima mea înregistrare, nu sunt nici acuma un adept al înregistrărilor… Și, printre altele, am adus la tata pipă, dar i-am adus și CD-ul; tata zice: Ce faci tu mă Grigore, mă, zice, tăți scot plăci, numa tu nu cânți acolo, să te-aud și ieu la plăci! Ei, ș-am făcut o prezentare a acestui CD, la care, în plină sală, la prezentarea CD-ului, am zis așa: Stimați spectatori, tata, pă vremuri, mă întreba să scot plăci. Iată c-am scos placa, acest CD, în Elveția! Da’ntreb pă el următorul lucru: ș-o făcut rost de picup?! La care tata s-a supărat, uite tu femeie ce mi-o zis fercioru’tu, că nu mi-am cumpărat picup. Ș-o spus acolo pă scenăă… Și i-am mai adus o pipă… Și m-am dus și i-a dus și chipa, i-am adus cadou o chipă. Ce-o făcut cu chipa? O fumat ci-o fumat din chipă ș-o vândut chipa!? O vândut chipa!? O trecut vremea – o trecut vremea și m-o mai rugat să-i mai aduc o chipă! Și i-am mai adus o chipă. Șî m-a întrebat cam cât costă chipa, ca să știe, probabil, cât să ceară pe ea. Zic, tată, nu mai da chipa, zic, de ce-ai dat chipa?… Și cum e lumea… …nu trebuie să ne luăm după ce face lumea pe moment, trebuie să vedem cum gândește lumea asta; am urmărit-o în ultima vreme, am umblat mult printre oameni și i-am studiat. Lumea acum știți cum este?! Ca o pădure cu arbori monstruoși, al cărui fruct, de cele mai multe ori, este orgoliul. Și orgoliul acesta, câteodată, este exagerat. Cât putem fi orgolioși? Și eu sunt orgolios, da’ nu totdeauna. Parcă lumea ar vrea să pară ce nu este; se văicăresc și n-au motiv. Nu conștientizează lucrurile din lume, adică ceea ce face, nu conștientizează. De ce?! Dle, ‘s-nvrăjbiți! De aceea, Grigore Leșe a ales un drum și m-am ținut de drumul acela, indiferent c-a fost anevoios sau nu. Și eu am ales drumul acesta… Cântecul tradițional nu se-nvață, se moștenește… Noi acuma, în 2005, intrăm într-un moment delicat. Adică, România, de foarte multe ori, din timpuri îndelungate în istorie, au fost momente în care România a murit și momente în care România a înviat. Iată, anul ’89, eu am considerat că România a înviat! Și-au trecut 15 ani și de fapt acest proces, al învierii, să spunem, durează și, parcă, nu vrea să… învie!? Aici mă refer strict la muzică. De ce spun aceasta? Pentru că, în ’49, ’45, România a murit! Cum? Intelectualitatea a fost înlăturată, decapitată, oamenii de cultură s-au refugiat, s-au refugiat câțiva din ei, s-au racordat la marea cultură (cum a fost Breazu sau Brăiloiu), la marea cultură franceză, germană, unii au rezistat, alții au fost în pușcării. S-au înființat instituții de cultură cum sunt: centrele de valorificare a creației populare, școlile populare de artă, ansamblurile folclorice… după modelele moscovite (Ansamblul Moisev!?) și, la inițiativa folcloristului H. Brauner, Orchestra “Barbu Lăutaru”. Care este rezultatul? Astăzi îl vedem. Aceste orchestre, care imită orchestrele simfonice occidentale (pe popular). Suportă muzica țărănească, să spunem, tradițională, genuină, orchestrele-imitații după Occident (simfonice)?! Nu! De ce s-a făcut acest lucru? Henri Brauner a înființat Orchestra „Barbu Lăutaru”, după modelul acestei orchestre au urmat Ansamblul „Ciocârlia”, „Rapsodia” și Orchestra Radiodifuziunii. Cine a falsificat structurile melodice tradiționale polifonice (cum este isonul și herofonia, aceste intonații, simultaneități întâmplătoare). De fapt, s-au înființat, după aceea, școlile populare de artă. De ce merge omul acolo? Omul merge acolo de plăcere, nu să devină profesionist. Acolo mă duc dacă-mi place, dar nu am pretenții să intru în scenă. La noi este invers! Consideră școlile populare de artă o instituție de mare cultură și de mare învățământ superior. Nu-i adevărat! Acolo poate să meargă un cântăreț care nu are auzul bun. Și au transformat școlile populare de artă ca și cum ar fi un fel de conservatoare. Cântecul tradițional nu se învață: se moștenește. Da’ asta nu-nseamnă că eu tre’ s-aduc în scenă ciobanu; dă-i forma! Nu sunt atâtea hori câți cântăreți avem în România!? Astăzi avem orchestre… imitație în toate județele țării, liniile melodice au fost îmbâcsite, așaa, au fost, pur și simplu, agresate și schimbate; iată, nu sunt atâtea hori câți cântăreți avem în România!? Pentru că horile sunt puține. Horile acestea sunt puține, că ele mai au și… pui – e cu totul altceva! Da’ ce s-a-ntâmplat?! Vă spun eu ce s-a-ntâmplat. S-au luat linii melodice de la instrumente (fluierul, vioara…) și s-au modificat; s-au adaptat textele pe melodie, să spunem, de joc. Iar cântecele ritualizate s-au desacralizat!? Adică, noi nu mai trăim în ritual, adică într-o rânduială… Nu mai este o rânduială! Rânduiala de la nuntă nu mai există! S-a desacralizat! Acum Grigore Leșe – s-ar putea pune întrebarea – imită muzica țărănească?! Nuu! Oare mai avem țăran adevărat?! Lui Grigore Leșe i-a plăcut prezentarea muzicii pe scenă, vers tradițional, trăsăturile și particularitățile muzicii tradiționale (timbrul, ornamentica, ritmul și nu costumul popular). Eu pot să interpretez o muzică țărănească fără să mă-mbrac în costum popular. Eu pot să fiu îmbrăcat decent, da’ să cânt muzică tradițională (în stil). Câte stiluri sunt în România de muzică tradițională?! Unu’: tradițional! Unii zic așa: Cânt în stilul meu autentic! Ce-nseamnă autentic?! Se impun niște explicații aici, am putea vorbi până mâine dimineață, autentic. Dar țăranii?! Oare mai avem țăran adevărat? Cioban, să spunem… Unde este locul lui? Pe scenă? Nou! Este în mediul lui! De ce-l aducem, în scenă?! Din interes! Ei, da! Și acești țărani sunt coordonați de așa-zișii specialiști care provin din Academia de Muzică, n-au fost buni instrumentiști și interpreți, s-au recalificat, să spunem, au făcut o pregătire pedagogică și s-au trezit peste noapte că se pricep la folclor!? Și-aici – n-am spus niciodată asta ș-o spun aici la Suceava (de fapt, la… Fălticeni! – d.b.) – au profitat de naivitatea țăranilor și s-au declarat ei instructori sau muzicologi sau etnomuzicologi… – Specialiștii lu’ pește prăjit! Eternii specialiști… – Exact! Grigore Leșe vine din mediul țărănesc, a moștenit cântecul de la mama lui. Întreb: de ce n-au înregistrat-o și pe mama?! Au înregistrat alți rapsozi… De ce?! Pentru că nu este interes! Pentru ei totul e la întâmplare, totul se rezumă la Consiliul popular, la Festivalul X, la Cutare… Rapsodul e un creator de versuri epice, nu este un om îmbrăcat simplu cu pălărie și-i spunem rapsod!? Este un om care trăiește din așa ceva, adică din creația populară nativă, orală, epică. Ș-atunci… (Va urma)

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: