Noi vrem Phoenix !

Au fost la Suceava miercuri și au fost de-adevăratelea: explozivi!! Chit c-au întârziat vreun ceas bun până au trecut “la aparate”! Veneau oamenii de la Vatra Dornei (și-au motivat că… din pricină de drumuri scandaloase și troglodite). N-au mai ținut nici conferința de presă anunțată. N-a fost bai! Oamenii și-au făcut treaba în sală preț de două ceasuri mai mult decât f. b. Chit că și acilea, chestiunile de sunet, sonorizare fost-au abundente (și reparate… live) și, până la urmă, de înțeles (cu iertăciunile de rigoare înaintate de Nicu Covaci). La 43 de ani etate, “sfinții” (deveniți repejor, din pricini ușor de dedus, Phoenix, cum aveau să se și consacre) au prezentat un megaconcert (itinerant) pe cinste. Muzichie veche, cu vână și de nobilă viță, procesată (mai mult decât) măiestru de „meseriași” de calibru, pe care îi înșir la grămadă: Gram, Țăndărică (cel din Păcurari, care a jinduit, cândva, la Primăria de pe Bahlui), Kapll, Covaci și, singurul fără vreun instrument, Baniciu (ex “Pasărea Colibri”, mai în vremea din urmă).

 

În sală: puștime, da’ și inși tomnatici și, încă, verzulii, con-temporani cu muzicanții, leat de-al lor. Sala, dând frumușel pe dinafară, s-a zbânțuit vârtos. Fluturau aprig pletele junilor & cosițele fecioarelor aburinde de numa-numa! Se mai acordează sculele. Țăndărică își șterge sudoarea frunții. Nicu îndreaptă la coarda cea ruptă. Profesoara de franceză de lângă mine, soață de literat notabil, nu-și reprimă, la 45 de ani, înfierbântate acor-duri vocal- …coregrafice. Hei, tramvai și patina de epocă (Te întreb pe tine soare, dragostea murit-a oare?!). Se atacă – lucru nu prea lesne pentru zongoră, în vorba oșanului (și sunt trei chitare) – Ciocârlia, mai la vale, cu „ravagiile” ei! Apoi, hot-ritmuri de sârbe drăcești. Jazz-ul academic și elegant iscălit J. Kapll. Și tobele nebune ale Țăndăricului. O nebunie zbanghie! Sala e, îmi pare, venită și racordată la… terapie! E chatarsis, de-fulare la greu. Îs energii vârtoase de ars și de consumat, ofensivă puternică în contra stresurilor agonisite. Virtuozitățile turbate (Gram, Țăndărică, mai ales…) te bagă, baa, te scot “din boală”. Nu rezist. O apuc și eu în țopăială, gângurind… asinește, afonul din mine, la slujirea unanimă a celei mai fluide dintre arte. Vrea să se termine totul. Fluierături prietenoase. Nu veți pleca fără, desigur, Mugur de Geu, pardon, de fluier, Negru Vodă, fără Baba Novac, fără Mica țiganiadă. Și nu mai pui, bomboana de pe colivă (ultima bucată, adicătelea): Andrii Popa, balada aia mișto scrisă de boierul Alecsandri, nemurind isprăvile lotrului vestit. GATA! Împăcată lumea toată. Și promisia de revedere: LA REVEDEREE! Și să ne găsim cât mai repede la Suceava! – clamă, la urmă, Nicu Covaci, boss-ul trupeților. Mereți la primar și cereți: VREM PHOENIX!