Mila la români

Ca unu’ care am, periodic, niscai, păcătoase, da’ omenești puseuri hipertensive, parcă-parcă (și cu iertările de rigoare, dacă face pe undeva… atingere), mă simț, olecutză, îndrituit să mă bag și eu, acolo, ca omu’, și să-mi dau cu… opinia. Nu dau cu paru’, nu!? Doresc din… inimă (că pe-acilea, se spune, că ar fi dispeceratul simțămintelor) sănătate… urgentă lui Ion Iliescu. Mi-e drag și mie. Caa… tutulor (?) mioriticilor. Iubesc omul, urăsc politrucul. Mă explic… Suntem oameni și, vaai, supuși greșelii. Suntem supuși legilor naturii. Natura (ne place să credem că cea divină) ne-a poftit, ne-a primit în pântecul ei omenos. Încolo, fiștecare după bafta lui.

 

Până la urmă (și până… la urma urmei), ne supunem, umil, poruncilor de… Deasupra noastră. Mi-e milă de Iliescu, asta voi a spune (cum oftează mulți, acu’). Deși sunt ticer “la bază”, nu-mi place să “dau lecții”, feri, Doamne. Îmi place mai abitir a primi lecții. De la copii, nu râde! de la animale, de la bătrânii satului din Drăgoiești, Sucevița și-așa mai la vale. Și spun, ca și mulți dintre voi, doar atât: viața asta, subțire ca ața, e irepetabilă (nu ne scăldăm de două ori în același pârâu), iar gestionarea ei, sprijinită pururea pe Divin, e o treabă de… artă. Arta de a trăi. Onest și iubitor față de ființele din jur. Iliescu a cam făcut asta (sărac & cinstit, și-l crez), da’ pârdalnica politichie (glorie deșartă) i-a umbrit vârtos, uneori, mințile. L-a confiscat și l-a… îmbolnăvit. Nimic mai lamentabil decât ieșirea/ejectarea sa din “scenă”. În locul domniei sale, acu 10 (zece) ani, m-aș fi retras frumușel la țară, să țin câteva oi & câțiva stupi. Ca Dioclețian, fostul rigă roman, care cultiva bucuros, și se fălea, grădina lui de curechi… Că doar e trebușoară verificată: ideea de fericire mere, lăbutză-în-lăbutză, cu cea de grădină! Încearcă și tu, vremelnic trecătorule…