Felicitări

A trimite pe adresa cuiva un gând frumos, o urare aşijderea cu ocazia marilor sărbători, a altor evenimente semnificative pentru primitor este un gest pe cale de dispariţie la noi, la români. Cândva trimiteam eu însumi zeci de asemenea misive, de Paşti şi de Crăciun, rudelor dragi, prietenilor, unor personaje importante. Nu mi se usca chiar limba lipind plicuri şi mărci poştale pe acestea, dar era oarece cheltuială cu acest gest. Încet, încet mi s-a şters din obişnuinţă îndeletnicirea pomenită, astfel că m-am simţit ruşinat când, doi-trei ani după ce nu mi-am mai felicitat prietenul din Augsburg, el a continuat să-mi trimită felicitarea de rigoare. Apoi n-a mai trimis nici el…

În pofida unei asemenea delăsări, cred şi acum că un plic sosit pe adresa ta cu un asemenea mesaj încă provoacă emoţie. El, mesajul, nu este doar ceva curtenitor, ci şi o dovadă că cineva „îţi poartă grija” şi în sens pozitiv, nu doar ca subiect de bârfă sau de-a dreptul periculos, de delaţiune pe lângă nu ştiu ce autoritate.

Autoritate ea însăşi expeditoare de asemenea misive, dacă doreşte să ofere un grad înalt relaţiilor sale cu lumea pe care o păstoreşte. Mesajul său este cu atât mai semnificativ pentru primitor cu cât acesta desluşeşte în el sensul unor fireşti relaţii interumane, expresive şi în spectrul lor luminos, pozitiv, nu doar în dimensiunea aspră a puterii negativ manifeste.

La noi, după Revoluţie, acest gen de exprimare a autorităţii a căpătat amploare. De la o vreme însă, mai întâi din raţiuni strict economice, cheltuiala poştală cu o asemenea destinaţie părând nenecesară, apoi din comoditate (acesta ni se pare termenul cel mai elegant), ideea s-a veştejit, chiar dacă cheltuielile s-au redus considerabil prin utilizarea noilor căi de comunicare: e-mail, sms, telefon…

Ar fi grav dacă democraţia relaţiilor autorităţii cu restul lumii ar începe să dispară. Căci, nu-i aşa că observaţi şi Dv.?, clasa socială care tinde să devină funcţionărimea ocupă parcă, încet şi sigur, o poziţie dominantă în societate. Ei nu se mai consideră oameni ai muncii, iar despre aceştia din urmă nici măcar de 1 Mai nu s-a mai vorbit. Despre salariile onor funcţionarilor însă da. Au venit nişte mineri din nou la Bucureşti. Ei şi? Ce-au obţinut? Ceilalţi presează însă cu legea salarizării: pariem că vor câştiga?

Şi bineînţeles că nu au timp să se ocupe cu atât de puţin presantele felicitări…