Aşa cum s-a putut constata şi din alte intervenţii ale mele, în paginile generosului cotidian „Crai nou”, am trăit „epopeea” electrificării fostei regiuni Suceava (actualele judeţe Suceava şi Botoşani) într-o perioadă căreia i se spune astăzi „de tristă amintire”(?). Pentru mine şi pentru colegii mei, care am suportat fără excepţie austeritatea acelor vremuri privind calitatea vieţii, perioada în cauză a fost una de afirmare profesională. Coordonam pe atunci activitatea de proiectare a Întreprinderii Regionale de Electricitate (IRE) în calitate de şef serviciu (atelier) de proiectare în componenţa căruia lucrau peste 100 de ingineri de diverse specializări cu ponderea cea mai mare a celor electroenergeticieni sau electromecanici. Elaborarea unei documentaţii tehnico-economice de execuţie (proiect de execuţie – PE) cu privire la electrificarea unei localităţi rurale (dar şi urbane), de pildă, presupunea, mai ales pentru început, măsurători terestre (cadastrale) de nivelment şi planimetrie nelegate, ce-i drept, de reţeaua de triangulaţie a teritoriului ţării.
Totuşi, dat fiind volumul mare de muncă, serviciul (atelierul) dispunea de un relativ puternic colectiv de operatori topografici alcătuit în decurs de câţiva ani, eu fiind primul angajat în activitatea de proiectare a întreprinderii (îmi cer scuze pentru lipsa de modestie, chiar dacă afirmaţia mea exprimă adevărul). Erau anii 1962 – 1965 ai veacului trecut. Deşi eram şef, lucram mai tot timpul ca oricare alt proiectant în domeniul reţelelor electrice în dezacord cu părerea conducerii întreprinderii, care-mi cerea doar munca de coordonare şi nu cea de execuţie. Înfiinţasem şi o grupă de proiectare şi la Botoşani, pentru acoperirea cel puţin a unei părţi din nevoile de proiecte ale zonei.
În acest context, am ajuns undeva în zona obcinelor Bucovinei, însoţit de o echipă „topo”, la o mică aşezare rurală denumită Slătioara.
Cam la mijlocul acestui cătun, cu casele răspândite pe o suprafaţă mult mai mare, în raport cu aşezările rurale cu acelaşi număr de locuitori din câmpie, se afla (se află şi astăzi) o mănăstire creştin-ortodoxă, aşa-zisă pe „stil vechi”. Era şi este vorba de credincioşii creştini-ortodocşi care, la vremea istorică respectivă, au refuzat aderarea la noul (actualul) calendar creştin, rămânând cu 13 zile în urma acestuia. Acest cult creştin al stiliştilor este unanim acceptat astăzi în toate ţările europene aferente, mai ales pe teritoriul fostei URSS, în care este inclusă şi Basarabia (Republica Moldova de astăzi după destrămarea imperiului sovietic rus). În România de pe atunci, cultul, care pe întregul teritoriu al ţării nu număra decât cel mult câteva zeci de mii de credincioşi (sau poate mai puţini), avea cel mai înalt for de conducere (mitropolia) tocmai în această aşezare monahală, care includea o obşte alcătuită din cca 80 de călugări. Biserica, cu cei „80 de nespălaţi”, aşa cum erau etichetaţi călugării aşezării de către organele de Securitate şi Miliţie care supravegheau îndeaproape aşezarea, figurau în evidenţele primăriei ca drept proprietari individuali ai terenurilor aferente mănăstirii, asociaţi ca drept o anume familie cu preocupări agrozootehnice. Zona nu era colectivizată, iar aşezarea monahală făcea parte din aşa-zisele culte tolerate şi nu recunoscute ca drept legale pe deplin din România respectivilor ani. Ca urmare, mănăstirea era frecvent vizitată şi controlată de organele Securităţii regionale şi apoi judeţene – ochiul vigilent al partidului de guvernare comunistă. Ajungând în zonă, firesc, ne-am dus cu întreaga echipă (5 – 6 oameni, inclusiv şoferul nostru) şi la mănăstire – privită ca un potenţial consumator mai concentrat de energie electrică, pentru a-i evalua puterea electrică privind calculul de dimensionare a reţelei electrice de distribuţie de joasă tensiune. Era cam pe vremea prânzului şi, spre surprinderea noastră, am fost invitaţi în sala de mese pentru oaspeţi (trapeză), servindu-ne cu mâncare şi băutură, pe care nu le-am putut refuza. Meniul a fost exclusiv de natură vegetală, dar vinul ce ni s-a servit în final era unul natural, cu o aromă mult mai plăcută faţă de vinurile pe care le cunoşteam din comerţ. Aveam să aflăm, mai târziu, că aceste vinuri erau aduse de la credincioşii cultului din ţară, aflaţi în zone viticole de renume (Cotnari, Panciu, Odobeşti ş.a.).
După masa ca atare, o altă surpriză: am fost refuzaţi să plătim consumul, aşa cum eram obişnuiţi(!?). Un coleg, tehnician topo (Dumnezeu să-l odihnească!), a avut curajul să-l întrebe pe preotul călugăr ce ne-a servit, făcând oficiul de ospătar, de ce ni se refuză plata. Ni s-a explicat că pentru orice străin care ajunge la biserica creştin-ortodoxă tradiţională (pe stil vechi) de la Slătioara, potrivit unui vechi obicei adus din aşezările creştine aferente Muntelui Athos din Grecia, unde preasfinţitul lor mitropolit şi-a petrecut un stagiu de mai mulţi ani, este ospătat şi adăpostit în mod gratuit. Am cunoscut, cu acest prilej, şi pe preotul călugăr Cozma – economul mănăstirii – un bărbat tânăr, roşcat şi robust, care era un fel de administrator şi contabil-şef al bunurilor locaşului de cult, foarte binevoitor, care ne-a dat mai multe explicaţii în legătură cu istoricul mănăstirii şi a relaţiilor de actualitate cu biserica creştină oficială (să-i zicem aşa, dacă ne raportăm la vremurile în care ateismul era politică de stat) şi cu organele puterii locale şi centrale ale statului. Şi, din nou, altă surpriză: aşezarea monahală lucra fără nicio evidenţă contabilă a veniturilor şi cheltuielilor, totul bazându-se pe credinţa, cinstea şi moralitatea celor ce formau obştea şi care, în funcţie de vârstă, munceau în agricultură, zootehnie şi alte sectoare economice, ca meseriaşi ori chiar muncitori necalificaţi. Toţi duceau un trai modest, în posturi şi rugăciuni, fiecare în chilia lui, iar masa era comună. Preotul Cozma ne-a arătat apoi biblioteca mănăstirii, ne-a vorbit despre relaţiile sale şi ale locaşului şi ne-a condus la preasfinţitul lor mitropolit Atanasie Glicherie cu care am stat de vorbă mai mult de o oră. Era un bătrân slab de constituţie, cu o voce stinsă şi subţiată, plin de evlavie, simplitate şi înţelepciune. Printre altele, ştiind de unde suntem şi care-i motivaţia vizitei noastre, ni s-a spus că o duc destul de anevoios cu iluminatul pe timp de noapte al aşezării. Grupul electrogen de care dispuneau – un semi-Diesel ce antrena un alternator de 23 kVA marca TN (Timpuri Noi) – prezenta mereu defecte în funcţionare, astfel încât stau mai mult la slujba de Vecernie, doar cu lumina lumânărilor din ceară. Ni s-a cerut, dacă putem, să avem grijă şi de ei în lucrările noastre. Neştiind ceea ce „nu ştiam”, i-am dat asigurări că noi am venit tocmai în scopul de a electrifica localitatea, fără niciun gen de restricţii relativ la potenţialii consumatori: iluminat public, consum electrocasnic şi instituţional, mici consumatori ş.a. Dar bătrânul călugăr ştia el ce ştia… sau dacă nu, intuia…
Şi, într-adevăr, spre surprinderea mea şi a colegilor mei, la Suceava (unde se aflase deja de vizita noastră la Mănăstirea Slătioara, care ne-a asigurat gratuit cazarea şi masa pe durata câtorva zile) mi s-a adus la cunoştinţă că, din dispoziţia tovarăşului Emil Bobu (preşedinte pe atunci al Sfatului Popular Regional Suceava), stiliştii de la Slătioara nu trebuia să beneficieze de avantajul electrificării din SEN (Sistemul Energetic Naţional). Am fost chemat la direcţiune şi avertizat în legătură cu pericolul ce planează asupra întreprinderii dar mai ales a mea, dacă vom încălca porunca temutului prim-secretar PCR al judeţului de mai târziu şi apoi membru al Comitetului Central de la Bucureşti, tot ca secretar (unul dintre ei), aşa cum l-au prins evenimentele din Decembrie 1989.
Promisiunea noastră, a celor ce am stat de vorbă cu bătrânul călugăr mitropolit de la Slătioara, a rămas la nivelul vorbelor şi dorinţelor. (Va urma)
ROMULUS SFICHI
Comentarii