Povestea n-o ştiu direct de la colegul meu, binefăcătorul, ci de la un alt coleg, care mi-a atras atenţia să nu duc mai departe vorbele pe care mi le-a spus. Probabil că mărinimia împricinatului l-a impresionat temeinic pe povestitor, încât nu a rezistat, totuşi, imboldului de a-i spune şi altui coleg ce „neam” de indivizi au compus generaţia noastră.
Aşadar, un alt coleg, Florin, şi-a urmat feciorul în State. O nenorocire – moartea chiar a băiatului, mi se pare – l-a pus la pământ pe Florin, care moare el însuşi în urma unui atac cerebral.
Rădăcinile în România mai erau reprezentate doar de mama Florinului, uitată de soartă undeva pe Valea Siretului, într-o aşezare ţinând de judeţul nostru.
Mărinimosul a aflat, a căutat-o şi a convins-o să vină să locuiască la „hacienda” sa botoşăneană. Are locuinţă acolo, are o femeie care o îngrijeşte, nu-i lipseşte nimic, bucurându-se de bătrâneţi în ciuda tuturor necazurilor care s-au abătut asupra ei.
Scriu despre întâmplarea aceasta pentru că o idee despre care s-a vorbit apăsat la recenta întâlnire de 50 de ani de la absolvirea liceului a fost dimensiunea etică a caracterului nostru ca generaţie. „Mi-amintesc şi astăzi, a spus profesoara de istorie, cum vă lipeaţi de perete, când ieşeam de la oră şi mă duceam la cancelarie, pentru a-mi face loc. Astăzi trebuie să navighezi printre elevi ca să nu te ia unul pe sus… Eraţi altfel”.
Zâmbiţi! Dar faceţi socoteala de câtă înfrânare eram în stare încât, peste atâţia ani, profesoara noastră încă îşi admira elevii pentru măruntul, dar semnificativul gest…
Comentarii