Ei, ciuperci!

 N-au trecut decât câteva zile din post şi deja au apărut semnale cum că piaţa s-a orientat spre a întâmpina dorinţele clientelei de profil: abundenţă de produse şi preparate, iar preţurile binişor piperate (cunoscătorii zic că, în unele cazuri, chiar cu 30-50% mai iuţi), fie că e vorba de piaţa „ţărănească”, fie de (hiper/super)marketul urban. Altfel, doar popa (dacă i se mărturiseşte asta) ştie cât de postitor e creştinul. Dar ofertă de gen există, de la an la an, de la cea mai simplă, „tradiţională” şi „autentică”, până la cea mai sofisticată, altfel zis cu meşteşug procesată (că din chimia alimentară pot rezulta nişte „reţete”!…). De la cinstita barabulă şi fandosita fasole (aia care se dă tânără când o cumperi, dar fierbe o juma’ de zi), la năutul şi lintea eco sau bio (diferenţele se constată în preţuri), la zacuştile bulgăreşti şi la pastele vegetale cu gust de orice, inclusiv de cârnaţi. Consultând o publicaţie de specialitate, mi s-a amintit că strămoşeştile mâncăruri de post erau mai cu seamă zeama cu te miri ce, păsatul latin, iahnia turcească, varza călită nemţeşte, iar ca desert – poame uscate ori colivă grecească şi deopotrivă rusească: Însă, totodată, că la vremuri noi, ca acestea, ni s-ar recomanda hummus, spaghetti, ohnion bhaji (sic! – pe înţelesul tuturor, chiftele indiene cu ceapă), ananas, cocos… Faţă de care românul neaoş e în stare să zică: ei, ciuperci!