La profesională nu am avut ardeleni, în armată, doar câţiva, Viorel Moldovan, Nicoară Voicu, Leaş Mihai…, însă mi-am dat seama de profunzimea sentimentelor patriotice care îi caracterizau.
Aveam să-i cunosc cu adevărat pe ardeleni acolo, acasă la ei, în vara anului 1970, când colega mea de la postliceală silvică, Marioara Huci, m-a invitat, împreună cu altă colegă, acasă la ea în comuna Poiana Ilvei, din judeţul Bistriţa-Năsăud. Seara, când am mers la magazinul sătesc, după cumpărături, am fost copleşit de atenţia şi gingăşia acelor oameni din apropierea satului lui George Coşbuc. „No, domnişorule, faceţi-ne cinstea şi ne vizitaţi seara asta.” Sau „vă rugăm respectos să serviţi o bere cu noi”. Am fost frapat, uimit, copleşit de atâta atenţie, respect şi bună-cuviinţă, pe care nu le-am mai întâlnit până atunci.
Începând cu anul 1965, când Mina Leşul Ursului a început să se dezvolte, printre cei doritori de muncă s-au aflat şi ardeleni din satul Solana, comuna Surduc, judeţul Sălaj. Cu unul dintre ei, maistrul miner Chişpal Ion, am devenit prieteni de familie, la începutul anilor ’80. În august 1986, la insistenţele prietenilor noştri Ion şi Sanda Chişpal, i-am vizitat cu soţia şi cei doi băieţi ai noştri.
Frumos e satul nostru, dar şi Solana de pe valea cu acelaşi nume m-a vrăjit! Un uriaş amfiteatru natural, cu câmpia de pe Valea Solanei, apoi două semicercuri ce urcă lent în sus, până la pădurea de stejar, ce începea să se coloreze în galben. Atunci am aflat că la Mina Leşul Ursului lucrau mulţi consăteni de-ai lui Ion şi Sandei. Pe unii îi ştiam din vedere, pe alţii i-am cunoscut tot aşa, seara, la magazinul din faţa casei prietenilor noştri. Şi tot aşa, la Poiana Ilvei am fost copleşiţi de atenţie şi respect. Când le-am văzut casele, gospodăriile şi curţile pline de animale – în plin colectiv –, mi-am dat seama de ce aveau mânurile aşa de bătătorite. Muncă la mină în Moldova, dar şi acolo în Solona, venind des să-şi ajute soţiile la colectivă, dar şi acasă, mai mult toamna, la cules. Ne-am făcut mulţi prieteni în săptămâna aceea de concediu în Ardeal. Părinţii lui Ion, badea Alexa şi tanti Mărioara, cumnaţii Sandu şi Nastasia, David şi Saveta Pop, Marta şi Vasile Moş, pădurarul Ion Rusu cu soţia…; dar toate feţele pe care le întâlneam erau vesele, cuceritoare, iar mulţi ne invitau la ei.
Dar ce am descoperit atunci la acei ardeleni, din Surduc şi Solana, a fost patriotismul şi dragostea de Ţara Mamă, cu oameni cu tot, după care au tânjit secole şi decenii. Am fost la o nuntă, în duminica ce a urmat, la un nepot al Sandei, Vasile, cu o fată din comuna Cristolţ, la 20 de kilometri de Solana. Nunta a început la orele 9-10, în casa mirelui, s-a mutat apoi în casa naşului, apoi am mers după mireasă.
Pe la 8 seara, s-a aşezat masa în Căminul Cultural, peste gard de casa lui Ion Chişpal. Noi, ca musafiri, am stat cu mirii şi familia lor. Mâncare şi băutură ca la nişte oameni harnici şi gospodari. De băut numai pălincă şi bere. Şi trebuia să cinstim cam des, la îndemnul gazdelor. Pe la miezul nopţii, ne zice prietenul Ion… „No haideţi la mine acasă, să servim un pahar de vin bun!”.
Şi am mers, dar nu singur, ci împreună cu trei „veri dulci” ai maistrului miner, preoţii Vasile, Grigore şi Ioan (da, chiar aşa), cu parohii în satele apropiate, însoţiţi de preotese. Ion a adus un vin pe care-l cunoşteam deja, Sanda gustări şi, după vreo oră, preoţii cu preotesele, însoţiţi de gazde, au început să cânte cântece patriotice; pe o seamă le ştiam, pe altele atunci le-am auzit: „Pui de lei”, „Imnul Eroilor”, „Trei culori”, „Hora Unirii”, „Deşteaptă-te române!”, „Treceţi batalioane române”, „Trompeta răsună”… Frumoşi bărbaţi preoţii, preotesele aşijderea, dar ce voci aveau! Corul din pridvorul casei Chişpal era atât de puternic, de veneau nuntaşii pe la noi cu… horincă. La urmă ne-am sculat în picioare şi cântam „Noi suntem români”. Cântam, plângeam şi ne sărutam. A fost cel mai înălţător sentiment patriotic pentru mine, cât despre convivii noştri ardeleni, ei păreau extaziaţi. Prea mult suferiseră de separarea de fraţii români, iar acel ceas era al împlinirii, cu neamul aproape, lângă ei. Era răbufnirea dorului şi a dragostei, de atâta amar de vreme, de fraţii români. Era ceasul bucuriei şi al împlinirii pe care l-am trăit intens.
Mari inimi, mari suflete au acei oameni din Ardeal! Băusem cam mult, dar eram treaz şi m-am bucurat alături de cei din acelaşi neam, sânge şi limbă cu noi. Patrioţi adevăraţi acei fraţi din judeţul Sălaj, care n-au pregetat să se expună pentru Unirea cu Patria Mamă, chiar dacă unii şi-au pierdut libertatea sau chiar viaţa.
Am mai fost de câteva ori la prietenii noştri ardeleni, dar de fiecare dată erau tot mai puţini, şi noi tot mai trişti. Viaţa de miner e scurtă şi prietenul Ion Chişpal e plecat la Domnul din 2003, la 61 de ani. Am o fotografie dată de Sanda, în 2016, când am fost ultima dată în Solana. Sunt numai o parte din „solonarii” ce au lucrat la mină la noi în Broşteni. Din acel grup fotografiat în 1970, atunci mai trăia doar unu! Vorbim la telefon cu soţia lui Ion şi-i refuzăm de fiecare dată invitaţiile. E prea trist şi apăsător acel loc din care lipsesc zeci de prieteni…
Suntem însă alături de fraţii noştri din Ardeal cu trup şi suflet, şi-i purtăm în inimă: oameni patrioţi, suflete mari, din cele mai vechi timpuri şi până azi!
ION GAVRIL,
Broşteni
Comentarii