„Muntele mărturisitor”

Anul 1944 rămâne în istoria țării prin cel puțin trei evenimente nefaste: ne-am făcut drujbiști cu diavolul de la răsărit (nu lumina, ci întunericul ne-a venit de acolo!), a fost arestat, prin înșelăciune, Ion Antonescu pentru a fi expediat în patria comunismului devastator și a început în forță operațiunea de anihilare a tot ce însemna slujirea cinstită a patriei.

 

Cutia Pandorei se deschisese larg asupra României. Prieteșugul cu dracul, ca să trecem puntea, nu ne-a folosit, dimpotrivă. În primul rând, ostașul sovietic „eliberator” a furat până și pernele bietelor gospodine, făcându-și obiceiul, mai mereu turmentat, să le violeze, sub amenințarea armei. Cum îi trecea mahmureala, căuta din nou votcă și, dacă umbla în gol, se mânia și împușca la nimereală într-o veselie vecină cu nebunia. A luat prizonieri, fără să se sinchisească, și după 23 august. Așa se face că unii români, scăpați din iadul încercuirilor din stepa rusească, au făcut, de sub Carpați, cale întoarsă în vagoane de vite, nimerind, cei care au rezistat, în infernul lagărelor roșii de exterminare. Scurtarea războiului a folosit altora, căci pe pământul românesc s-a revărsat barbara ciumă kremlinească, având întreită țintă: secătuirea rezervelor țării, mai ales prin înființarea vestitelor sovromuri de prea tristă amintire, îngenuncherea și înrobirea unui popor care s-a dovedit de o vitejie proverbială pe ambele fronturi, pulverizarea identității neamului prin toate mijloacele posibile din arsenalul KGB-ist, inclusiv prin asmu-țirea fratelui contra frate, ex-perimentând și aici impostura jalnică a iudei, gata oricând să-și azvârle (responsabil!) crucea de pe umeri pentru o glorie efemeră. Așa a fost exterminată în două decenii mai toată elita românească, de la țăran până la profesioniștii cu înalte studii, în vreme ce mârșăveniile declamau teatral pentru creduli că edifică cea mai dreaptă societate. Urmează un șir de evenimente catastrofale: la 6 martie 1945 este instaurat așa-zisul primul guvern democrat (o grosolană minciună la vedere) condus de Petru Groza, în 1946 alegerile sunt furate, de-au început oamenii a vedea numai roșu înaintea ochilor, la sfârșitul anului următor e alungat regele, iar în 1948 are loc nefericita naționalizare, partidul vărsărilor de sânge, care între timp și-a îngroșat rândurile cu o sumedenie de lichele, devenind stăpân absolut peste o țară terorizată, o imensă pușcărie în aer liber și peste o sută de închisori deservite și alimentate de criminali, al căror sadism a întrecut adeseori orice imaginație. Împielițatul cu stea în frunte și ciracii săi descreierați își propuseseră să transforme Grădina Maicii Domnului într-un stat ateu, unde să funcționeze, mai presus de orice, o singură lege, cea a junglei, fiara având întotdeauna de spus ultimul cuvânt. Pentru omul-om, ca făptură a lui Dumnezeu, invazia stârpiturilor darwinisto-pavloviene, de import sau autohtone, era inacceptabilă, motiv pentru care au apărut formațiuni de luptă de-a lungul întregului lanț carpatic și chiar în Dobrogea, cunoscute sub denumirea de partizani. Militari sau civili, tineri ori maturi, cu inima înfășurată în tricolor, aceștia, alături de cei care i-au sprijinit, de țăranii ce s-au opus colectivizării și de toți întemnițații și schingiuiții pe nedrept sunt eroii noștri postbelici. Jertfa lor și a celor din răvășita perioadă decembristă, cu prelungire până în 1990, a salvat demnitatea unui popor, iar glasul sângelui vărsat strigă și acum din pământ. Cine să-l audă? Guvernanții și-au astupat urechile, înecându-și conștiința în tulbureala unui hedonism vinovat și deșănțat, clamând vulpește, ori de câte ori au ocazia, prioritatea vieții „boborului”. Strategiile s-au schimbat, au evoluat, s-au cameleonizat… Astăzi e o vorbărie generalizată, creând impresia că trăim într-o țară unde funcționează o uriașă moară carpato-danubiano-pontică de măcinat vorbe, în vreme ce în perioada de după război chiar și pentru muțenie puteai să te trezești aruncat, prin grija unui „amic”, în… moara securității. Despre acești ani și grozăvia lor aduce atestare cartea părintelui Constantin Hrehor Muntele mărturisitor, aflată la cea de-a doua ediție, revăzută și apărută sub egida Academiei Române, prin Institutul „Bucovina” din Rădăuți în 2012, la Suceava. Fără nicio exagerare, sunt pagini memorabile și zguduitoare, o confesiune de o sinceritate cuceritoare a unui munte de om, pre numele lui Gavril Vatamaniuc din Sucevița, iar figura de stil nu se referă la statura partizanului, ci la puterea extraordinară de rezistență a unui om în relație permanentă cu Dumnezeu, luptător împotriva nelegiuirilor unui regim susținut de teroriștii nebuniei comuniste. Volumul, realizat pe baza unui dialog-maraton, are, din acest punct de vedere, o calitate deosebită: între cei doi parteneri ai convorbirii s-a creat o relație de frățietate, de comuniune sufletească, ceea ce a favorizat o largă deschidere către un evantai de răspunsuri de o complexitate mai rar întâlnită. Gavril Vatamaniuc nu e doar un partizan din munții Bucovinei, ci și o persoană instruită, de o mobilitate intelectuală impresionantă, un om cu principii ferme, trecut prin suferințe, am zice astăzi, de neconceput. Mai trebuie spus că dialogul prelung este întrerupt periodic de autor, asemenea basmelor populare ce conțin formule mediane întru stimularea atenției ascultătorilor, pentru a introduce un șir de citate din diverși autori, în ideea ilustrării prin texte valoroase a gândurilor exprimate până atunci de luptătorul ajuns în pragul vârstei patriarhale. Credem că e nimerit să ilustrăm și aici cu un text din Nae Ionescu, atât de actual, poate va medita cineva la adevărul celor spuse de filosof: Fericiți cei îndestulați – răspunde veacul acesta lui Hristos – , că a acelora e împă-răția acestei lumi și alta nu e. Fericiți cei tari, că aceia vor stăpâni pământul. Fericiți cei cumpliți și neîndurători, că aceia nu se vor teme de nimeni. Fericiți cei ce râd și se bucură, că aceia de nimic nu au nevoie. Fericiți cei îndrăzneți, că aceia vor avea parte de praznic. Fericiți semănătorii de vânt, că aceia se vor chema fiii furtunii. Fericiți cei iscusiți, că aceia vor afla taina multor lucruri. Fericiți veți fi, când vă vor slăvi și vă vor tămâia, mințind pentru voi, căci v-ați aflat plata acum, pe pământ, și mâine de voi cine o să-și mai aducă aminte! O „predică” biciuind duhul veacului și un semnal de alar-mă pentru îndreptarea omenirii cu fața către Dumnezeu întru salvare. Cine are urechi de auzit…