Se mistuie luminând…

Se apropie a 29-a zi a lui Florar și nu mai pot zăbovi cu aceste modeste reflecții pe marginea admirabilei antologii de poezie contemporană – „Eon în flăcări” (Mircea Lutic, Iași, Ed. Tipo Moldova, colecția Opera Omnia), așa încât consemnarea să pice la țanc la data aniversară a autorului.

 

Am lăsat cu bună voință ca impresiile proaspete de pe urma primei lecturi să se așeze liniștit în acele depozite ale sufletului, la care mereu las ușile deschise. Și-apoi, Mircea Lutic nu se încadrează în pleiada distinselor, renumitelor personalități deprinse să odihnească la umbra prăfuiților lauri, de care ne amintim sincer sau cu emfază (numai pentru că așa dictează bunul-simț), doar la date rotunde, în preajma unor semnificative jubilee, ce le marchează drumul vieții ori rodul creației. El este omul care nu ne lasă să-l uităm și nici nu-și pune renumele cucerit mai înainte la păstrare în naftalina efemerelor glorii. Ne amintește surprinzător și răsunător de crezul său de artist (martir, ostatic, creator) al cuvântului cel puțin o dată, de două ori pe an. Cei care trăim cu obsesia scrisului nu de puține ori suntem constrânși de imaginație și recunoaștem că nu ne ajung, nu găsim, cuvintele pentru a reda unele emoții, a descrie ceva ce ne-a frapat, ne-a fascinat peste măsură. Admit că și poetul Mircea Lutic s-a pomenit nu o dată în captivitatea unor asemenea senzații. Însă nu numai din volumele editate în ultimii ani, care îi încununează creația lirică („Arminden cu heruvimi”, ediția bilingvă „În lumina cuminicării”, „101 poeme”, „Datul întru ființă”, 2013), ci și din culegerile apărute în prourul tinereții poetice se conturează deplinătatea unui creator căruia îi ajung cuvintele chiar și atunci când simțirile trec peste țărmurile cunoașterii, chiar și atunci când acel magic, unic „cuvânt ce exprimă adevărul” nu poate fi găsit în dicționare. Că n-a siluit nicicând metafora, dar și-a chinuit sinele ca s-o scoată din adâncimi de abis, așa cum se naște perla în scoici de opal, ne mărturisește și curajul de a-și include în recenta antologie din colecția Opera Omnia versuri din placheta de debut („Baștina luminii”, 1973, și din următoarea – „Fereastră de veghe”, 1978), din care i se evidențiază evoluția, maturizarea lirică până la conștientizarea transcendenței și sacrificiului poetic. Probabil nu numai eu, după lectura versurilor sale, rămân cu impresia că Mircea Lutic nicicând nu-i în criză de cuvinte – pentru că le caută fervent, cu nepotolita foamete a celui veșnic nesaturat de misterul lor, iar dacă nu le găsește pe tărâmuri telurice, transcende în înălțimi celeste sau coboară în profunzimea sinelui său, trecând prin chinurile facerii, arzând, mistuindu-se, luminând… Aceasta este, în catehismul său, menirea poetului: să ardă în flăcări, să se detașeze de toate cele pământești, rămânând mereu un EON – acea fărâmă de divinitate căreia i se datorează transcendența absolută, acea Mântuire care înseamnă eliberarea de materie până la inteligența divină, până la eternitate. Zadarnic ar fi să-i trimitem la cursuri de alfabetizare pe cei care îi reproșează lui Mircea Lutic că prinde în coroana poemelor noian de neologisme neînțelese, expresii prea sofisticate. Am auzit asemenea replici la Ziua Poeziei, sărbătorite în acest an la redacția „Zorilor Bucovinei”, dar și în alte împrejurări și cu alte prilejuri. Cel mai interesant e că asemenea mărturisiri vin nu de la oameni simpli, cu câteva clase, ci de la profesori școlari, cu diplomă de filologi. Inutil ar fi să-i îndemn să mai pună mâna pe DEX-ul limbii române, căci nu în dicționare, ci în propria sensibilitate trebuie căutat sensul sau „noima”, cum îi place să spună poetului, neînțeleselor cuvinte. Or, există în poezia sa, ca și în viața cotidiană, o demnitate pe care o păstrează chiar și cu riscul de a părea rece și distant. Este demnitatea de a cânta și înălța prin cuvânt tot ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit, începând cu inima, intelectul, sufletul și spiritul. Impregnat cu ideea că noi, oamenii, prin propria venire pe lume suntem temple, suntem altare ale Demiurgului, poetul nu-și poate permite ca în aceste sfinte lăcașe să intre (sau să iasă din ele) altceva decât gânduri și sentimente dintre cele mai curate și mai înalte: „Prin logosu-n legământ trinitar,/ Cu transsubstanțiere-n credință,/ Suflul Tău din veacul primar/ Plinit-a frumusețea-n ființă.// După chipu-Ți pe om l-ai creat:/ Microtheos în microunivers,/ Nume cu nume îndemânat,/ Viers în nemurire cu alt viers”. Binefăcător și cuprinzător peste toate el ne dăruiește hrana pură, rămânând demn în suferința supremă a poeziei care ne hrănește cu gânduri luminoase. Căutând să răspundă la întrebarea dacă „Timpul este transcendent Duhului sau Duhul este transcendent timpului?”, ne duce la Sfânta Scriptură, încă de la facerea lumii până la conținutul inițiatic al vieții muritorilor: „Nemărginită e această zare./ Răsfrântă până-n hăurile humii/ Și până-n moștenirile solare,/ Ea stăpânește clarobscurul lumii.// Când Ctitorul din Veac își pune zarul/ În inima zidirii ce tânjește/ Spre împliniri de viață, omenește,/ Tot El statornicește și hotarul”. Am mai scris că după „Arminden cu heruvimi”, volum învrednicit de cea mai înaltă și înălțătoare mulțumire pentru un om de creație – premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, am putea crede că Mircea Lutic nu mai are taine ascunse, întrebări și frământări de conștiință. Dar, după cum îi cântă lira mai departe, vedem, auzim, simțim că nevoia unei legături palpabile cu sacrul îi este inepuizabilă. Asemenea cărților precedente, noul volum „Eon în flăcări” nu-i doar un rod lăsat în urmă. Și acest dialog liric cu Divinitatea va trece peste timp, deoarece poetul pășește înainte, conștientizând că „purificându-se carnea în duh se preface”. Înlănțuirea sacramentală între lucruri și fenomene rămâne obsesia permanentă a demersului poetic – NEXUL și EON-ul (manifestări ale divinității supreme) îi fortifică vectorii creației din ultimii ani: „Eon în flăcări, plămadă zidirii,/ Ce-n sine pe sine se luminează,/ Din neființă se autocreează,/ Fiat înspicat în făptura firii”. Cu bună știință și bună voință nu m-am referit la prestigioasele premii și distincții care ornează creația literară a lui Mircea Lutic, căci, deși îi dau prestanță și-i adaugă în valoare, acestea țin de efemeritate, vin de acolo de unde deșertăciuni sunt toate, vorba vechilor înțelepți ai neamului românesc. Totuși, voi aminti de o apreciere care, probabil, n-a fost luată la condei sau exprimată prin vreo decorație materială. La Ziua Nașterii lui Eminescu din acest an, un oaspete din România s-a exprimat că a rămas fascinat să descopere în mediul nord bucovinean un poet modern, sincronizat la literatura română contemporană, care scrie într-o maternă atât de dulce, de elevată și totodată într-un stil filosofico-metaforic ancorat în universalitate. Și mai are Mircea Lutic „un dat întru ființă”, ce-l favorizează față de ceilalți confrați de condei. Prin el, noi, românii, ne apropiem cu tot ce avem mai frumos și mai de preț de ucrainenii din casa noastră comună Bucovina și din întreaga țară. Fericitul tandem de creație Mircea Lutic – Vitali Kolodii așterne trainice punți și suave poduri de flori între două neamuri. Și dacă generația tânără de români nu se confruntă cu bariere lingvistice în asimilarea valorilor ucrainene, apoi comorile noastre sufletești pot ajunge la inima ucrainenilor doar prin intermediari. De deschiderea, de harul și sinceritatea lor depinde cum suntem înțeleși. De aceea, mi se pare o minune comuniunea în universul poeziei a acestor două repere de referință ale românilor și ucrainenilor, prietenia lor ilustrând pe viu adevărul că cei care se aseamănă numaidecât trebuie să se găsească, să se unească în cuget și simțiri. Completându-se reciproc, ambii și-au pietrificat zbuciumul creației într-o unică cruce predestinată, asumându-și o povară mult mai grea, dar și mai înglobată în noblețe, decât pot duce muritorii lipsiți de har.