Corupția la noi, la români

În nicio perioadă istorică nu s-a folosit atât de mult în vocabularul politic cuvântul corupție; cuvântul care exprimă o stare de abatere de la moralitate, de la corectitudine și presupune desfrâu din partea unor indivizi capabili să facă orice pentru bani, fiind lipsiți de scrupule (Dex.).

 

Cei mulți din generația care am avut soarta să ne trăim anii în regimul de refacere a țării după dezastrul adus de război, cu șapte zile lucrătoare săptămânal și activități patriotice în duminici și-n toate sărbătorile, am privit spre cer cu toate ușile și ferestrele deschise în acel decembrie ’89. Dezamăgire, însă, este drumul pe care-l batem acum, într-o tranziție și criză, acoperită de un negru cer al corupției. Dar cuvântul dezamăgire nu poate exprima starea noastră sufletească în întregime. Și ca să fim edificați, trebuie să apelăm și la istorie, fără de care nu putem afla răspunsuri adevărate. La noi la români corupția vine din regimurile fanariote și încă mai de departe. Cuvintele „bacșiș”, „ciubuc”, „hatâr”, „peșecheș” despre corupție vorbesc. În timpul domniei lui Caragea, când un boier a fost întrebat despre un furt, el i-a răspuns conjugând la prezent verbul din limba greacă „klepto”(a fura) – eu fur, tu furi, el fură…, iar domnitorul l-a ridicat în rang, dându-i să poarte caftan. Un corespondent de război american, în cartea sa „Lunga noapte a Balcanilor”, ne lasă o adevărată antologie pe tema corupției. Trăiesc și acum zicalele din folclor; „Fă-te om în lume nouă, să furi cloșca de pe ouă” sau: „fură șaua de sub călăreț”… Se știe că domniile în Principatele române se cumpărau cu aur de la Poarta otomană, iar trădările nu aveau număr. Se știe că în timpul domniei lui Carol al II-lea, corupția a atins cele mai înalte sfere ale societății. În 1939, când o tânără evreică (Ruth Kluper) vroia să-și ducă pe un vapor peste 1000 de concetățeni în Israel, Carol al II-lea i-a sugerat să folosească bacșișul, fiindcă primul ministru nu-i dăduse aprobarea. În discuția lor prelungită, Carol îi explica, spunându-i că mania este o nebunie; Kleptomania, o nebunie de a fura, iar România denumește nebunia de a fura aplicată unei nații întregi (Mag. istoric, feb. 2014). În perioada comunistă, corupția îmbrăca forme ingenioase numite oficial „devieri de la morala proletară”. Cunoaștem cazuri de „comuniști de omenie”, bărbați și dame care după ’89 au avut de vândut apartamente și garsoniere primite pe nedrept de la „șefi”. După acea iarnă din ’89, n-a mai venit primăvara mult dorită, fiindcă țara a intrat într-o mare horă a corupției, în haos. Acel „sărac și curat” a lăsat lupii în stână, după ce și-a văzut visele cu ochii. De ce să ne mai mirăm de violența din școli și de relele din educație, dacă în acele zile elevii și studenții erau susținuți să-și alunge și să-și aleagă dascălii!? Să nu mai admită repartițiile în muncă la sfârșitul studiilor?! Acum este nevoie de jandarmi la ușile școlii, într-atât „am progresat”! Repartiții în muncă nu pot primi absolvenții, fiindcă nu se mai muncește în țară ca în anii anteriori. Fiindcă au urmat „reformele”, privatizările, vânzările, în care corupția a devenit atotputernică, dominatoare, așa încât și furtul de voturi la alegeri se face la vedere. Bișnițar cu blugi și cafea (vorbă să fie!). Un lăudăros comandant de vapor își recunoaște mai târziu această calitate (de corupt) când spune că e „doar imorală, nu și ilegală” acapararea vilei din Mihăileanu. Nu știe că imoralitatea se încadrează, conform definiției, în actul de corupție. Ca atare, el fiind un prim exemplu, nu-i poate învinui pe alții. Mașinile de lux, vilele în țară și-n țări exotice, conturile grele în bănci depășesc cu mult averile marilor boieri, moștenitori din generație în generație din alte vremuri. Averile acestea sunt, de fapt, rezultatul a tot ce au realizat românii în perioada comunistă, fără sărbători. Irigațiile, canalizările, banii băncilor agricole, de care trebuiau să beneficieze cei „legați de glie”, s-au evaporat, iar brazda României a intrat în suferință cronică. Pădurile, minunata noastră frumusețe și bogăție, au luat drumul străinătății. Dar, slavă Domnului, că o doamnă blondă (vopsită) ne-a salvat măcar o frunză, devenită „brand de țară”. Și ca să fim convinși că are caracter istoric a noastră corupție, avem adus în față un exemplu de către Paul de Lambrino. Nu contestăm rolul monarhiei din România, mai ales că a fost un susținător al culturii regele Carol al II-lea. Dar, e revoltător că după atâția ani, un străin de sacrificiile românilor, pretinde km2 de teren și imobile fără număr, sub zidurile cărora s-au stins vieți de români. Oricum, ca membră a Uniunii Europene, prin contribuția directă și neobosită a unui președinte de două ori demis de români, în țara noastră, corupția s-a ridicat la rangul de general cu patru stele!! Și ca să păstrăm speranțele îl cităm tot pe Eminescu al nostru, care ne-a îndemnat să ne apărăm „sărăcia și nevoile și neamul”: „Când norocu-și schimbă pasul/, N-aduc anii, ce aduce ceasul…”.