Reperul brâncovenesc

Epoca lui Brâncoveanu Constantin, „boier vechi și domn creștin”, a fost una dintre marile epoci ale istoriei culturii românești, contribuind la integrarea progresivă a culturii românești în cultura europeană.

 

Dimensiunea martirică a actului morții Brâncovenilor, deși nu este prezentă în toate mărturiile, este subliniată totuși adesea, prin gesturi și atitudini relatate diferit, uneori dramatizate, dar care arată că, în uciderea acestor oameni nevinovați, creștinii din Stambulul sultanilor au văzut de la început un act de jertfă, cu caracter martiric. În ceea ce privește supliciul domnitorului și al fiilor acestuia, toți cei care scriu sunt de acord asupra caracterului bestial al acestuia. Motivațiile și detaliile evenimentului diferă însă destul de mult. În ceea ce privește motivele otomane, tindem să credem că alegerea zilei supliciului (Praznicul Adormirii Maicii Domnului), care cădea în anul 1714 duminică, a fost un gest împotriva „ghiaurilor” infideli Porții, iar actul barbar a fost un avertisment adresat viitorilor domni din Țările Române, ca să rămână fideli sultanului și să nu mai „ascundă” banii cuveniți lui. Acestei mari domnii a lui Constantin vodă Brâncoveanu, munificent protector al Ortodoxiei, al lumii greco și arabofone din Levantul unde trimitea danii, academicianul Răzvan Theodoresscu îi dedică un minunat album având un titlul foarte grăitor „Constantin Brâncoveanu – între «casa cărților» și «Ievropa»“. Cartea surprinde cu finețe dimensiunea istorică a unei epoci marcate de personalitatea marelui domnitor, epocă ce a intrat în istorie ca un reper, „Reperul brâncovenesc”. Acestui Reper îi este dedicat primul capitol al albumului, explicând detaliat de ce Constantin vodă Brâncoveanu a fost o paradigmă politică, morală, artistică, domnitorul care a știut să se înconjoare de cărturari și artiști, a știut „să îmbine tradiția cu înnoirea, ideea dinastică și fastul aulic exprimate în arhitectura religioasă și rezidențială sau în pictura murală cu sentimentul cel nou al demnității omului de merit”. Dar, așa cum era de așteptat, apariția pe scena istoriei a lui Constantin vodă Brâncoveanu a fost prevestită de domnia lui Șerban Cantacuzino, fapt pe larg explicat în capitolul „Prologul cantacuzin”. Vorbind despre monumentele epocii brâncovenești, desigur, gândul se îndreaptă spre cea mai reprezentativă ctitorie, anume biserica mănăstirii Hurezi, biserică pe care Brâncoveanu și-o dorise ca necropolă a dinastiei. Acestui reper de artă îi este dedicat capitolul „Dunga cea mare a rodului și neamului său”, în care deslușim dorința domnitorului de a prezenta iconografic descendența sa bizantină prin mama sa Stanca. Nu întâmplător este semnalată prezența semnificativă în biblioteca Mănăstirii Hurezi a seriei aproape complete „Corpus Byzantinae historiae” tipărită în ediție greco-latină, în Parisul lui Ludovic al XIV-lea al studiilor de bizantinologie ale lui Charles du Cange du Fresne. Dacă în Moldova secolului al XVII-lea epoca lui Vasile Lupu era cunoscută ca fiind cea mai plină de fast bizantin, în secolul XVIII, în acel veac baroc de ridicări și căderi vertiginoase, în Muntenia dimensiunea fastului ne este bine cunoscută în vizualizările ei, fiind vorba de fastul orbitor al unui domnitor extrem de bogat, fast despre care găsim detalii în acest capitol după relatările florentinului Del Chiaro. Dar epoca lui Brâncoveanu nu a însemnat în artă numai monumente religioase, ci și monumente laice, a căror descriere este pe larg prezentată în capitolul „Rezidențialul nobiliar” începând cu Doicești, continuând cu Mogoșoaia și până la Potlogi. Cartea se încheie cu prezentarea Posterității unui stil, pe care îl vedem fie în biserica Antim din București, fie biserica de la Bordești, sau Sf. Gheorghe Nou din București ori Stavropoloeos. Răsfoind paginile acestui album, apărut în condiții grafice deosebite, nu poți decât să fii de acord cu ceea ce afirma Blaga, referitor la vremea lui Brâncoveanu, vreme pe care o vedea ca fiind un „minunat amestec de Renaștere și de Bizantinism, de Baroc și de orientalism”.