Pogorârea Sfântului Duh, hramul bisericii mănăstirii Dragomirna

Hramul mănăstirii Dragomirna se sărbătorește în Duminica Cincizecimii care este numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. La 50 de zile de la Înviere și la 10 zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. Prin Întrupare, viață de ascultare, Răstignire, Înviere și Înălțare, Mântuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat, a asumat desăvârșit firea omenească, devenind și om adevărat, punând temelia mântuirii noastre.

 

Firea omenească este astfel deplin îndumne-zeită și, în Iisus Hristos, omul dobândește asemănarea cu Dumnezeu, adică împlinește rostul Creației: “Să facem om după chipul și asemănarea noastră” (Fac. 1, 26). Fiecare dintre noi dorește să se facă părtaș firii omenești asumate de Mântuitorul Hristos, adică dorește mântuirea, ceea ce înseamnă sălășluirea în noi a lui Hristos Cel înviat, înălțat și deplin înduhovnicit. Această sălășluire a lui Hristos este, de fapt, Biserica. Fiecare om care își trăiește viața după poruncile lui Hristos este purtător de Dumnezeu, adică Biserică vie. Bise-rica este, după cuvântul Părintelui Dumitru Stă-niloae, „finalizarea acțiunii mântuitoare, înce-pută prin Întrupare, este actul al cincilea al operei de mântuire, dacă Întruparea, Răstigni-rea, Învierea și Înălțarea sunt primele patru”. Această sălășluire a lui Hristos în credincioși se realizează prin Duhul Sfânt. Pogorârea Duhului Sfânt este cea care dă existență reală Bisericii, este actul de trecere de la lucrarea mân-tuitoare a lui Hristos în umanitatea Sa personală, la extinderea acestei lucrări în ceilalți oameni. Duhul Sfânt Se dăruiește în permanență în Biserică, fără lucrarea Lui omul nu poate cu-noaște pe Dumnezeu și nici nu poate să intre în legătură cu El, căci, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „Duhul toate le cercetează, chiar și adâncurile lui Dumnezeu” (I Cor 2,10), iar „dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui” (Rom 8,9). Pogorârea Duhului Sfânt este prima revărsare personală a Duhului peste Sfinții Apostoli, adunați la rugăciune „în același loc” în Ziua Cincizecimii, și el reprezin-tă actul de constituire al Bisericii. Acest moment este redat de Sfântul Apostol și Evanghe-list Luca, în cartea „Faptele Apostolilor”: „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet ca de sufla-re de vânt ce vine repede, și a umplut toată ca-sa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început toți să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (F.A. 2, 2-4). Luând aminte la această descriere, obser-văm că evenimentul este pregătit ca și la venirea lui Dumnezeu pe Muntele Sinai, la primirea Legii de către Moise (Ieș., 19, 18-19) și la veni-rea Lui pe muntele Horeb, pentru Ilie (III Regi 19, 11-12). Vuietul „ca de suflare de vânt ce vine repede” este un act divin ce atrage atenția Apostolilor și evreilor care s-au adunat în jurul casei unde se aflau Apostolii, asupra măreției minunii ce se va întâmpla. Pogorârea Duhului în chip de limbi “ca de foc” este tâlcuită de Sântul Ioan Gură de Aur, pornind de la simbolul focului: focul arde tot ce este rău, tot ce dez-bină; limbile de foc simbolizează cărbunele de foc luat cu cleștele de pe jertfele din viziunea proorocului Isaia (Isaia 6, 6-7) care, atingându-se de buze, șterge toate păcatele și fărădelegile. Așa cum cărbunele de foc a curățit limba lui Isaia, limbile de foc au curățit și sfințit pe u-cenici, ca și ei, la rândul lor, să sfințească și să curețe lumea. Limbile de foc simbolizează și râvna Apostolilor care, prin “nebunia propovă-duirii” lor, au cucerit lumea pentru Hristos. Ele simbolizează, de asemenea, iubirea lui Dumnezeu care cuprinde întreaga lume și o unifică prin aceasta. Focul simbolizează entu-ziasmul iubirii de Dumnezeu și de oameni, entuziasmul ridicării în infinitatea iubirii lui Dumnezeu și a răspândirii acestei iubiri spre toți oamenii. Urmarea Pogorârii Duhului Sfânt este că Apostolii vorbesc în limbi străine, pe care nu le cunoșteau; aceasta, deoarece la praznicul Cincizecimii erau adunați la Ierusalim “locui-tori iudei, bărbați cucernici, din toate neamurile care sunt sub cer” (F.A. 2, 5). Tot Sfântul Ioan Gură de Aur comentează acest lucru astfel: “S-a produs un lucru nou și uimitor: precum atunci, la turnul Babel, limbile au împărțit lumea, așa acum limbile au unit-o și au adus la armonie cele dezbinate”. Așa cum păcatul (mândria babilonică) a dezbinat lumea, Duhul, ca iubire și putere dumnezeiască o împacă și o adună, “ca toți să fie una”. Pogorârea Duhului în chip de limbi de foc, împărțite, care au șezut, câte una, pe fiecare dintre ei, arată însă nu numai voința lui Hristos de a cuprinde prin iubirea Lui, în Biserică, toată lumea, ci și voința Sa dumnezeiască, ca această unitate să mențină identitatea fiecărei persoane, căci Hristos și Duhul nu desființează varietatea Creației în numele vreunei nivelări mutilante. Opera de mântuire începută în natura omenească a lui Hristos se realizează ca unire a noastră cu Dumnezeu și între noi, în forma Bisericii. În armonia aceasta cu Dumnezeu și între noi se părăsește egoismul care este chipul general al păcatului. De aceea, starea de mântuire echivalează cu apartenența bisericească, cu participarea comună a credincioșilor la trupul lui Hristos, care este Biserica. În acest sens, Sfântul Ciprian, mare episcop al Cartaginei, a postulat, încă din secolul al treilea, pentru toate veacurile, că în afara Bisericii nu există mântuire, în înțelesul că credința în Mântuitorul Hristos nu se concretizează în mod individual, rupt de ceilalți credincioși, în afara sau în răspăr cu descoperirile făcute de Dumne-zeu, prin Duhul Sfânt, Părinților care au experi-mentat cu stăruință și adâncă preocupare taina unirii cu Dumnezeu. Trăirea credinței în mod individual expune pe cel care ar practica-o la o falsă cunoaștere a lui Dumnezeu, la o interpretare omenească a adevărurilor dumnezeiești ale Sfintelor Scripturi și, în timp, la o depărtare și rupere de Dumnezeu. Mai mult, prezența Duhului în chip de limbi de foc peste toți Apostolii arată că Duhul se manifestă în plenitudi-nea Sa în comuniunea Bisericii. La acest slăvit praznic al Cincizecimii, de ziua de naștere a Bisericii lui Hristos, credin-cioșii bucovineni ne aducem cu bucurie aminte de mănăstirea Dragomirna, al cărei hram este chiar Pogorârea Duhului Sfânt. Mănăstirea Dragomirna este ctitoria vrednicului mitropolit al Moldovei, fost episcop al Rădăuților și al Romanului, Anastasie Crimca, cel care l-a uns pe Mihai Vitetazul domn al Moldovei, pece-tluind astfel prima unire a Țărilor Române. Mare și talentat miniaturist și creator de școală, inițiator al unor proiecte sociale (primul spital din Suceava), mitropolitul Anastasie a înnobilat satul Dragomirești care i-a fost dăruit pentru meritele sale de ostaș, ridicând, spre slava lui Dumnezeu, această bijuterie arhitec-tonică care este biserica mănăstirii Dragomir-na. Prin această ctitorie – în formă de navă, în stil gotic, cu turla împodobită în exterior cu broderie în piatră – mitropolitul Anastasie s-a dovedit deschizător de drumuri, stilul în care este construită biserica fiind preluat apoi și în realizarea altor biserici moldovenești, o capo-doperă între ele fiind biserica mănăstirii „Trei Ierarhi” din Iași. Zveltețea zidurilor bisericii închipuie țâșnirea sufletului omenesc spre Dumnezeu. La praznicul mănăstirii, obștea de maici care a făcut să continue permanenta slavoslovie adusă lui Dumnezeu, ne invită pe toți iubitorii de Dumnezeu să ne bucurăm împreună. Având bucuria prezenței la Sfânta Liturghie din ziua hramului mănăstirii a Arhiepiscopului Sucevei și Rădăuților, Î.P.S. Pimen, maicile mănăstirii ne cheamă pe toți să slăvim pe Dumnezeu împreună cu ele, cerând mila și îndurările milostivului Dumnezeu și sălășluirea întru noi a Duhului Sfânt. Stavrofora HERUVIMA CHIHAI, stareța Sfintei Mănăstirii Dragomirna