În anul 2002, cu prilejul unei expoziții organizate la Muzeul Etnografic din Rădăuți, scriam despre profesorul Mihai Ignea.
„În urmă cu un an a început să sculpteze în lemn, la sugestia pictorului Ion Bodnar. Cele 36 de lucrări sunt câteva «negative» ale sensibilității unui suflet care arde. Nimic nu lasă să se întrevadă că artistul nu a mânuit dalta și în urmă cu zeci de ani.” Mihai Ignea s-a născut în anul 1958, la Broșteni. De sculptură s-a apucat la vârsta de 40 ani. Este profesor de discipline tehnice și profesor de educație vizuală. – Sunteți cunoscut pentru activitatea desfășurată în domeniul artelor plastice. Dacă este să ne referim la pictură ori sculptură ce ați mai lucrat în ultima perioadă? – În ultimul timp am lucrat mai puțin. Am pictat totuși câteva tablouri în ulei, de dimensiuni mari, și am sculptat câteva basoreliefuri în lemn. M-am gândit în schimb îndelung asupra unui proiect mai vechi, foarte drag mie: realizarea unui monument, în piatră, în amintirea celor care au luptat în munții Bucovinei împotriva comunismului și ocupantului străin. Am fost în acest scop la Ciumârna să văd dacă piatra din carierele locale s-ar putea utiliza într-un asemenea scop. Dificultatea este în primul rând financiară, deoarece vreau să construiesc monumentul cu banii mei. În ceea ce privește amplasarea, nu ar fi o problemă, întrucât l-aș amplasa undeva, pe un câmp. Nu doresc să implic autoritățile în niciun chip în acest proiect, pentru că ele sunt vremelnice, iar eroii Bucovinei sunt nemuritori. „Istoria nu are sfârșit, iar poezia nu are nici măcar început” – Puțină lume știe că sunteți autor de poezie. Când ați simțit nevoia să vă eliberați forța creatoare și prin scris? – De la Alecsandri încoace se știe că românul s-a născut poet. Român fiind, am citit și am scris poezii, mai ales în perioada adolescenței. Rătăcind prin viață, am devenit prozaic, până când, acum câțiva ani, am găsit un caiet cu scrieri de-ale mele de pe vremuri și am dat în mintea adolescenților de acum și dintotdeauna. Am găsit o poezie pe care numai o minte înfierbântată de adolescent o putea concepe. Poezia se voia o istorie metafizică a lumii. Emoționat, pentru că am avut privilegiul să mă întorc într-un timp fabulos, am continuat-o și, după lungi ezitări, am postat-o pe blogul meu. Bineînțeles că nu am terminat-o și nu o voi termina niciodată, pentru că istoria nu are sfârșit, iar poezia nu are nici măcar început. Inutil să vă spun că mi-am dorit să ajung scriitor, pentru că am considerat întotdeauna și consider și acum că cel mai măreț lucru pe care îl poate face un om pe lumea aceasta este să scrie o carte. Bineînțeles, o carte bună. Am început-o și eu, de mai multe ori și tot de atâtea ori am aruncat-o în foc. De regulă, aruncarea în foc se producea după ce reciteam „Un veac de singurătate”, extraordinarul roman al lui Gabriel Garcia Marquez (Maestre, sper că ai ajuns în paradisul scriitorilor!). „M-aș întoarce în copilărie, atunci când aveam între 5 și 12 ani” – Care este cea mai frumoasă perioadă din viața dumneavoastră? – O întrebare foarte grea, care mă duce cu gândul la lumea mefistofelică a lui Goethe: „Și ce-i înalt se face jos/ Și ce e drept se face strâmb/ De văd pe dos sunt sănătos/ Numai urâtul e frumos.” Și mă întreb dacă ce-a fost frumos a fost bine, dacă ce a fost bine a fost adevărat și dacă ce-a fost adevărat a fost frumos. Iar dacă mă întorc la viziunea lui Nietzsche asupra frumosului din „Amurgul zeilor”: „În frumos omul se pune pe sine ca normă a perfecțiunii” și „în aceasta se preamărește”, aș putea vorbi mai mult despre urât, pentru că, așa cum spunea același Nietzsche, „omul urăște amurgul propriului său model”. Îmi este greu să spun care a fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea, dar aș putea spune cu ușurință ceea ce mă emoționează când mă întorc cu gândul înapoi, unde m-aș întoarce, dacă acest lucru ar fi posibil. M-aș întoarce în copilărie, atunci când aveam între 5 și 12 ani, când, pentru că mama era la serviciu și tata era la treburile lui, eu vagabondam în voie, aproape toată ziua. Eram bogat, fiind fericitul proprietar al unei insule și al unei peșteri. M-aș mai întoarce într-o vară, când am plecat cu fratele meu mai mare pe munte și, undeva, într-un vârf de munte, am dat de zăpadă și gheață. Era o zi de vară fierbinte și soarele strălucea orbitor pe zăpada imaculată. M-am aruncat în zăpadă, am lunecat pe gheață și m-am jucat fericit, ore întregi. Nu mai voiam să plec de acolo și fratele meu cu greu m-a putut aduce acasă. „Majoritatea visurilor mele nu s-au împlinit, s-au uscat și s-au veștejit, poate că erau nesăbuite” – Ce vis nu vi s-a realizat încă? – Păi, așa cum spunea un înțelept: „Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se îndeplinească!” Ca să fiu sincer, majoritatea visurilor mele nu s-au împlinit, s-au uscat și s-au veștejit, poate că erau nesăbuite. Dar, dacă ar fi să fac o ierarhizare, cel mai durabil vis al meu a fost să ajung scriitor. N-am reușit, dar poate că, într-un anumit sens, visul mi s-a împlinit, pentru că mi-am făcut un blog și acolo scriu tot ce îmi trece prin cap. Mare lucru tehnologia! Multe iluzii poate crea, multe vise poate împlini. Dar poate că, până la urmă, totul este Maya. O mare iluzie. „Rădăuțiul este un oraș mic dintr-o țară care pare a fi din ce în ce mai mică” – De ce ar avea nevoie, din punctul dumneavoastră de vedere, viața culturală a Rădăuțiului? – Rădăuțiul are soarta tuturor orașelor mici, de provincie. În plus, se află la periferia României și la granița cu Ucraina. Raportându-l la piramida nevoilor a lui Maslow, Rădăuțiul se află în zona bazală, fiind preocupat, în primul rând, de satisfacerea nevoilor primare, aflate în sfera biologicului. Până la urmă, și activitățile culturale se află sub imperiul legilor pieții și în special ale cererii și ofertei. În Rădăuți, consumatorii și producătorii de cultură sunt puțini, iar Rădăuțiul este un oraș mic dintr-o țară care pare a fi din ce în ce mai mică. Totuși, cultura este esențială în existența unui popor. Ar trebui să învățăm din istoria noastră și din istoria lumii despre legătura indisolubilă dintre cultură și națiune. Se poate observa din istoria evreilor, de exemplu, că un popor poate exista și rezista fără o țară, dar fără cultură nu. Ce ar fi de făcut? Chiar nu știu. Cred că problema aceasta poate fi rezolvată de timp și de oameni. Consemnează MĂLINA ANIȚOAEI
Comentarii