Întoarcere în timp şi istorie

Dorel Ursachi din Siret este un privilegiat: el se poate, oricând, întoarce în timp, în istoria de acum 30, 50 sau 100 de ani, prin fiecare din miile de obiecte care îi alcătuiesc colecţia adunată încă de pe vremea copilăriei. O colecţie incomensurabilă, fiindcă nu a fost încă inventariată şi catalogată, astfel că dimensiunile ei ar putea întrece orice aşteptări.

Pe Dorel Ursachi, pensionar acum după ce a lucrat 30 de ani la secţia de la Siret a Muzeului Bucovinei, l-am găsit în casa părintească, o casă germană, căreia oamenii îi spuneau „cetatea Neamţului”, mama sa fiind mama de la Neamţ, mi-a spus. Înainte de a intra în încăperile ticsite de obiecte, aranjate aleatoriu, dl Ursachi m-a oprit lângă cactusul mare din hol, împodobit de florile care aveau să moară la scurt timp.

Nu ştiam exact ce anume colecţionează până am dat cu ochii de obiectele răspândite prin toată casa. Ochii mi s-au zbătut între a alege cu privirea de la carte veche, ziare şi documente, afişe, timbre, ceasuri, până la tablouri, ceramică, sticlărie, iar lista – imaginară deocamdată – ar putea continua.

„Îmi plac lucrurile vechi, în copilărie îmi făceam temele la sfeşnic cu lumânare”

Dorel Ursachi mi-a adus în faţă, pe rând, o sticlă de bere pe care scria 1794, fotografii vechi realizate de Jean Belic de la Botoşani, cel care i-a făcut ultima fotografie lui Eminescu, o sticlă de sifon din Basarabia, un afiş de propagandă din 1949, pe care scria „Trăiască marele Stalin, eliberatorul şi prietenul poporului român” – găsit într-un pod, colbuit, a stat ani de zile pe-acolo – fluturaşi cu „trăiască prietenia româno-sovietică” care se aruncau din avion, pe vremea comunismului, platforma-program a Blocului partidelor democrate – 1947, medalii de pe timpul lui Franz Josef, multe obiecte evreieşti – turnuleţ pentru ars mirodenii, menora – sfeşnic cu 7 braţe care simbolizează zilele săptămânii, sfeşnic de Hanuca, din argint.

L-am întrebat dacă are vreun obiect preferat şi Dorel Ursachi s-a oprit, mai întâi, să-mi arate tablouri vechi, agăţate pe pereţi, majoritatea uleiuri, pictate de maeştri de ieri şi de azi, dintre aceştia din urmă vorbind cu afecţiune despre Ion Grigore şi Anghel Siminiuc. Am înţeles că tablourile ocupă un loc aparte în inima sa, alături de cărţile scrise în greacă, slavonă, gotică, germană veche, documentele vechi şi ceramica de Marginea, cea dinaintea celor negre. „Am găsit mai multe tablouri într-o casă veche, în urmă cu 8-10 ani, am cumpărat atunci vreo 8 tablouri”, îmi spune colecţionarul şi îmi arată tabloul cu castelul, ulei pe carton, adus de nemţi când au venit în Bucovina. Apoi, îmi arată în cealaltă încăpere un tablou, de asemenea cu patina vremii prinsă pe imagine: un rabin care citeşte din cartea de rugăciune. Ca oricare din obiectele colecţie, tabloul cu rabinul are şi el o poveste: „Tabloul a ajuns în Transnistria, purtat de familia care a fost evacuată acolo, l-am cumpărat de la o familie de evrei. Pe un umăr al bătrânului cineva a scrijelit, cu creionul chimic, „Iţic”, în batjocură e scris apăsat…”

Dorel Ursachi a vrut să se facă aviator când era mic, fiindcă „sus eşti liber şi propriul stăpân”, dar „întâmplarea a fost să cad unde îmi place cel mai mult”, printre obiectele de la muzeul siretean, cărora le-a fost custode. „Îmi plac lucrurile vechi, în copilărie îmi făceam temele la sfeşnic cu lumânare, nu la lampă, nu era lumină electrică, îmi plăcea acel sfeşnic. Adunam încă de pe atunci căni de lut, pahare, căniţe din sticlă, timbre, eram singurul elev din şcoală cu colecţie de timbre. Nu am studii superioare, m-au pasionat de mic istoria, literatura şi vechiturile pe care le adunam”.

„Am strâns mai multe obiecte din epoca comunistă, în timp ce alţii le dădeau pe foc, ştiam că e istorie…”

Până la a ajunge la muzeu, a lucrat la Combinatul Siderurgic din Hunedoara, după ce a absolvit şcoala de siderurgie de acolo, a făcut box de performanţă tot la Hunedoara. Pe acest parcurs, începând din copilărie, l-a însoţit pasiunea de a colecţiona obiecte vechi: „Pe vremea lui Ceauşescu râdeau de tine, erai privit ciudat dacă adunai astfel de lucruri. Şi la Hunedoara am adunat obiecte, un coleg de cameră mi-a adus albumul intim al Veronicăi Micle, cu scrisorile ei către Eminescu: «Ale lui către mine, ale mele către dânsul», ediţie veche îngrijită de Augustin Z.N. Pop de la Cernăuţi”.

Niciun obiect nu a intrat pe gratis în colecţia sa, toate au fost cumpărate, Siretul fiind o zonă plină de amintiri: „Obiectele le găseam uşor şi le dădeam la fel de uşor. Bucovina fusese sub Austria, erau nemţi, evrei, români care pur şi simplu veneau cu ele la mine. Siretul era plin de astfel de obiecte, multe se aruncau chiar şi la gunoi. De la groapa de gunoi îmi aduceau obiecte, erau boschetari care, pentru un rachiu scociorau pe la gunoi. Nu-i trimiteam eu, veneau cu ele, pur şi simplu la mine, cumpăram cu 5 lei un obiect şi îl vindeam cu 20, iar banii îi reinvesteam”.

Pe vremea lui Ceauşescu îndeletnicirea sa de a colecţiona obiecte din vremuri apuse nu era bine privită: „Tineretul trebuia să fie revoluţionar, multilateral dezvoltat nu să se ocupe cu vechituri, acestea se distrugeau, la modă era mobila de pal, obiectele vechi erau burghezo-moşiereşti, aparţineau fostei clase exploatatoare. Le adunam de drag, îmi plăceau. Între timp, au devenit o mică afacere, veneau şmecherii şi îmi dădeau bani, dar eu cu greu mă despărţeam de obiecte, fiindcă le adunam pentru mine, tezaurizam, cum s-ar spune. Când găseam un obiect, îl cumpăram şi îl aduceam acasă, nici prin cap nu-mi trecea să-l revând, să câştig ceva la el”.

Peste 3000 de obiecte au fost cumpărate de muzeul din Siret a cărui tematică era “evoluţia târgurilor şi oraşelor moldoveneşti”, printre care Steagul breslei cojocarilor şi sigiliul de bronz, seria 1804.

Perioada comunismului are un loc aparte în colecţie, dar nu fiindcă Dorel Ursachi ar fi un nostalgic: „Am strâns mai multe obiecte din epoca comunistă, în timp ce alţii le dădeau pe foc, ştiam că e istorie… A fost o perioadă, înainte de ’89 şi după ’89, foarte bogată, am găsit la un pensionar, în faţa sobei, un teanc de cărţi comuniste, voia să aprindă focul cu ele, i-am zis că îi dau lemne ca să îmi dea cărţile. Am pus pe bicicletă lemne, nu aveam maşină, aveam montat câte coş de autoservire, metalic, şi în faţă şi în spate. Am dus şi un coş din acela şi cărţile la muzeu – „În umbra celulei” de Petru Groza, „Un veac de frământări sociale”, de Lucreţiu Pătrăşcanu. Nu sunt nostalgic, sub nicio formă… Ruşii au vândut Alaska la americani pe vremea ţarilor şi s-au extins încoace, spre Europa, în loc să fie prieteni cu Ucraina, să fie prieteni cu noi, să ne fi lăsat Basarabia, să ne fi lăsat Nordul Bucovinei şi Herţa. Să spună „suntem prieteni, suntem vecini”. Comuniştii au venit la putere prin fraudă, au băgat în puşcărie intelectualitatea şi ofiţerii armatei române care n-au vrut să-i slujească, au pus ţara la muncă, pe şantiere, la Salva Vişeu, Bumbeşti Livezeni, la Canal, au ridicat fabrici…”.

Colecţionarul uită, pentru un timp, de perioada comunistă şi îmi aduce volumul de poeme „Privelişti”, scris de Beniamin Fundoianu, pseudonimul lui Beniamin Wechsler, volum apărut în 1930. Valoarea inestimabilă stă în ilustraţia cu portretul autorului realizată de Constantin Brâncuşi. Deschide volumul subţire, îngălbenit, şi îmi citeşte un poem despre Herţa…”.

Dorel Ursachi are legături cu colecţionari din toată ţara, cu care se întâlneşte la târgul de la Negreni, cel mai mare din ţară, organizat de 2 ori pe an, vara şi toamna. Acolo cumpără obiecte vechi şi mai înstrăinează câte unul din colecţia sa, dar „mai mult mă duc să cumpăr”.

El se declară liniştit sufleteşte: „Mă simt mai bine decât dacă aveam titluri şi o pensie mai mare. Cu ce câştig din vânzarea unor obiecte îmi mai completez stilul de viaţă, dar de obicei am grijă de bani, pentru a cumpăra alte obiecte, niciodată nu am socotit cât am investit”.

Epoca actuală nu prezintă interes pentru colecţionar, fiindcă totul e „kitsch”, totul e „aurit” şi fals.

Am plecat din casa încărcată de amintiri deşi eram convinsă că aflasem doar despre o infimă parte din obiectele colecţiei.

 Păşind în grădina pe care Dorel Ursachi o împarte cu fratele său, cireşul cu fructe amărui, curcanul făcând-o pe şeful printre celelalte păsări din curte, verdele cozilor de ceapă înălţate din strat m-au readus la realitate, nu fără regretul că nu aflasem destul.

Aşa şi era, ieri, la telefon, colecţionarul mi-a spus că a scos dintr-un sertar, la lumina zilei, două obiecte nepreţuite: o fotografie cu autograful lui Liviu Rebreanu, dedicată, „cu toată afecţiunea”, studenţimii clujene, la data de 13 aprilie 1924, şi o scrisoare semnată, tot de Liviu Rebreanu, la 27 februarie 1926, adresată „dlui preşedinte al cercului studenţesc din Valea Arieşului”. Prin această scrisoare, autorul autoriza cercul respectiv să pună în scenă piesa sa „Cadrilul”, interpretată de studenţi, fără nicio pretenţie financiară, dar să i se trimită programul cu distribuţia, doar „pentru plăcerea mea”…