Tovarăşi – se adresa plenului din decembrie 1961 şeful Partidului, aparent numai ca să-şi ex-prime, tradiţional laudativ, acordul şi admiraţia pentru facerile şi susţinerile lui Hruşciov, dar, de fapt, acum, la vârsta la care ajunseseră prietenia româno-sovietică şi experienţa în materie a lui Gheorghiu-Dej, într-un exerciţiu dus la o anume subtilitate (nu de altă inspiraţie decât sovietică, însă tratat dâmboviţeneşte) de folosire a mai oricărei exprimări moscovite ca ocazie de justificare, argument pentru o poziţie sau o întreprindere proprie şi, deci: Tovarăşi, îndeplinirea sarcinilor istorice care stau în faţa poporului sovietic (…) n-ar fi fost posibilă fără condamnarea deschisă, curajoasă (…), a cultului personalităţii lui I.V. Stalin, fără acţiunea fermă şi consecventă pentru lichidarea urmărilor acestuia. Mai mult: continuarea şi dezvoltarea analizei pe această temă are o deosebită însemnătate nu numai pentru P.C.U.S., ci şi pentru întreaga mişcare comunistă, căci numai printr-o asemenea critică se pot crea condiţii sigure care să facă imposibilă reeditarea fenomenelor cultului personalităţii. Şi se citează numaidecât din Lenin – care are din nou, deja de ceva ani, ultimul cuvânt în mai orice chestiune şi, mai ales, cuvântul lui, bine fluturat, deschide porţi şi păzeşte de rele: ,,A recunoaşte sincer greşeala, a dezvălui cauzele ei, a analiza împrejurările care i-au dat naştere, a examina atent mijloacele prin care se poate îndrepta greşeala – iată caracteristica unui partid serios, iată ce înseamnă îndeplinirea de către el a obligaţiilor sale, iată ce înseamnă educarea şi instruirea clasei, iar apoi şi a masei”.
Iar în acest temei, Partidul, ca şi la Moscova – însă doar oarecum aşa –, îşi asumă răspunderea de a purcede, chipurile, la analiza şi critica unor momente şi fapte ale trecutului său. Nu chiar Partidul face asta, ci, cum e de înţeles că gândeşte şi Lenin, numai forul lui conducător. La Moscova, îl citează mai departe Gheorghiu-Dej pe Hruşciov – în interiorul şi în continuarea aceluiaşi joc: Urmând poruncile leniniste, Comitetul Central a hotărât să spună adevărul despre abuzurile de putere din perioada cultului personalităţii. Aceasta a fost o necesitate morală lăuntrică şi o obligaţie a partidului, a conducerii partidului. Aceasta a fost o hotărâre justă. Ea a avut o uriaşă însemnătate pentru destinele partidului, pentru construirea comunismului“. Asta pentru că şi la Bucureşti sunt adevăruri de acelaşi fel de spus şi există disponibilitate şi hotărâre în acest sens. Chiar dacă, dar fie şi aşa până la urmă, la Bucureşti, adevărurile în cauză s-au spus deja şi sunt acum rediscutate. Însă din mai multe considerente, nu e deloc rău ca lucrul să se aducă în atenţie încă o dată. Între altele şi nu de neglijat, pesemne bine resimţită, o anume presiune vine dinspre teritoriul acestei problematici numite mai târziu a destalinizării şi uneori, în pofida precauţiilor şi a măsurilor aferente, împrejurările fac să plutească ameninţătoare deasupra capetelor semnele unui risc apt să ţină vârful Partidului într-o nelinişte anevoie de îndurat. Or, acum, e prilej ca din situaţie să se iasă nu onorabil, ci eroic.
Drept care se dă drumul apelor să curgă – şi ele încep de îndată să se desfăşoare. Destul de tulburi însă peste tot între maluri şi, în ciuda strădaniei pentru a se arăta altceva, nu se poate ca tulbureala lor, cu tot efortul de a o ascunde, să nu fi fost vizibilă şi să nu se fi făcut văzută. Ceea ce n-a contat însă: a fost posibil, ca şi altă dată, ca asta să nu conteze. În fapt, un comitet central actual, al învingătorilor, face, într-un demers leninist, curat aşa, analiza şi critica unor greşeli ale trecutului, greşeli deloc greu de recunoscut ca atare tocmai pentru că ele, aceste adevărate sau doar botezate greşeli, condamnă acum, târziu şi încă o dată, dar spre binele Partidului, pe nişte învinşi eliminaţi între timp cu răul şi povestea lor cu tot. Şi analiza şi critica justifică decizii, atitudini şi acţiuni trecute ale celor care acum, aflaţi la pupitre de comandă, se află şi în poziţie de judecători, iar în această calitatea, îşi motivează ca necesare, obligatorii şi datorie justă, pozitivă, salvatoare chiar, lupta şi victoria din trecut, şi se autolegitimează drept cei care sunt şi stând unde stau, îndreptăţiţi mai departe în orice.
În esenţă, un noi al zilei îi condamnă pe alţii, deveniţi între timp ceilalţi. Fireşte, măcar unii dintre noi au făcut parte, la vremea şi la locul relelor acum condamnate, din întregul care îi cuprindea şi pe ceilalţi. Aşa Hruşciov cu Stalin, aşa şi Gheorghiu-Dej cu grupul antipartinic. Poate că şi de aceea nu se suflă în context o vorbă despre autocritică – proclamată de clasici egală în importanţă criticii ca mijloc de control în mersul înainte şi de ţinere a căii drepte. Între clasici, desigur, cu Stalin – acesta folosind frecvent autocritica (inspirându-i şi pe alţii dintre contemporanii şi urmaşii de aceeaşi credinţă, precum Vasile Luca, dar şi osânditorii lui) în avidă nevoie interioară de a-şi vedea victima primindu-şi pedeapsa într-un cât mai patetic acces autocritic prin care îşi recunoaşte vinovăţia şi îi adaugă singură ceva în plus. Adevărat că şi vinovăţiile, mai cu seamă cele de identificat în lupta de clasă din interiorul Partidului, dar şi altele, au fost concepute mereu astfel încât să fie uşor de stabilit şi greu de refuzat, iar împricinatul să se recunoască lesne şi deplin în ele.
Şi nu doar atât, pentru că, deşi în baza relaţiei de odinioară dintre noi şi ceilalţi – condamnaţii şi excluşii pentru greşeli şi păcate decise ca fiind numai ale lor –, împreună unii cu alţii, în împărţită autoritate şi, deopotrivă, răspundere, au luat hotărâri şi au impus executarea lor cu urmări în masse întotdeauna, din nou Partidul, prin învingătorii lui, ignoră – asta sub acoperirea propagandistică a falsului grosier al fericirii de a fi învins riscul răului şi al mersului înainte victorios.
Interesul şi insistenţa lui Gheorghiu-Dej pentru a explica în plenara lărgită abaterile de la normele leniniste în activitatea organelor de conducere ale partidului printr-o dominaţie de grup constituit aparte, în afara organelor alese şi care, în Secretariat, îl punea în minoritate pe secretarul general şi anula conducerea colectivă – acestea, lucruri aievea fără doar şi poate, explicabile prin starea de ocupaţie a ţării şi prin susţinerea şi încurajarea sovietică a comuniştilor moscoviţi, dornici şi ei de putere şi de la sine înţeles că mai angajaţi, mai activi şi mai de încredere pentru ocupant decât ceilalţi, autohtonii –, îi exprimă conducătorului Partidului preocuparea în chestiune, efect al trăirii în dificultate a situaţiei şi al problematizării ei reale, dar nu-l scuză, cum în chip evident şi-ar dori. E cam obligatoriu de presupus că a ocolit să aleagă calea ripostei imediate şi pe faţă, cu finalitatea ei inevitabilă de tipul lui ori-ori, şi a preferat-o pe aceea a confruntării în latenţă răbdătoare, cu ieşire la suprafaţă ca învingător când va fi să fie, cum s-a şi întâmplat. Văzuse răul, susţine el – în ton cu cei care aveau să-i laude perspicacitatea de clarvăzător şi capacitate de prevedere şi pe care, desigur că netentat de vreo proslăvire de felul celor care dau cultul personalităţii, nu are interes şi nici nu vrea să-i contrazică –, avusese conştiinţa antipartinicului şi i se împotrivise cât s-a putut, riscând să devină el însuşi victimă, dar nu cu efectul dorit, întrucât tovarăşii lui s-au dumirit greu şi destul de târziu în privinţa intenţiilor grupului. De altfel, Gheorghiu-Dej preia şi nu ezită să propage, din scaunul lui şi favorabil interesului propriu, părerea exprimată felurit, dar itinerantă la Moscova despre nivelul insuficient de dezvoltare marxistă a majorităţii partidelor comuniste din ţările străine – încă un neajuns al lumii noi care s-ar trata, după Stalin, printr-un manual pe această temă scos în Uniunea Sovietică. Tocmai astfel fracţioniştii – spune Gheorghiu-Dej – au putut să acţioneze un număr de ani, pentru că se bucurau de o anumită autoritate în partid şi au reuşit, în mod făţarnic, să acopere sensul activităţii lor. Pentru mulţi tovarăşi, chiar şi din conducerea partidului, nu erau clare cauzele fenomenelor negative din viaţa partidului – ele le-au devenit limpezi treptat, pe măsură ce consecinţele acestora apăreau mai puternic la suprafaţă. Aşa, cu întârziere, s-ar fi creat condiţiile pentru a se trece la demascarea elementelor antipartinice.
Atâta doar că lucrurile ar fi avut şanse, poate, să stea altfel dacă limpezirea, clar-viziunea şi lupta ar fi fost pentru ţară şi nu preeminent pentru dobândirea şi impunerea puterii Partidului – asta în relaţie cu un popor aflat într-unul dintre momente de dificultate şi dezorientare cele mai grele din istoria lui – şi, nu mai puţin, pentru putere personală. Ceea ce i-a implicat pe sovietici, care nici nu aşteptau altceva, în lupta internă din România.
Faptul rămâne de domeniul cvasiinutil al ipoteticului şi totuşi, fie şi ca un astfel de exerciţiu, e de pus întrebarea: de ce n-ar fi fost de acordat credit, cât şi cum trebuie, declaraţiilor sovietice repetate despre care Dreptatea ţărănistă scria la începutul lui septembrie 1944, înainte de semnarea Armistiţiului, că d. Molotov, Comisarul Poporului al Afacerilor Străine, a făcut la 25 August o declaraţie de care întreaga opinie publică româneasca a luat cunoştinţă cu cea mai mare satisfacţie şi prin care a precizat că U.R.S.S. nu are intenţia să dobândească vreo parte din teritoriul român, să schimbe ordinea socială existenţă sau să aducă vreo atingere independenţei României; din contră, guvernul sovietic consideră că este necesar să restabilească independenţa României alături de trupele române, eliberând ţara de jugul german fascist. Se preluau afirmaţii ale ministrului Afacerilor Străine de atunci, Grigore N. Buzeşti, aşadar în destulă ştiinţă despre conţinutul viitoarei Convenţii şi, în atare condiţii, fără iluzii şi nefăcându-se nici plecăciuni, ci în admiraţie vădită faţă de conceptul de politică externă al lui Nicolae Titulescu şi astfel spunându-se – cum făceau şi liberalii în această etapă – că sovieticii sunt aliaţii fireşti ai poporului român, vechii noştri aliaţi şi chiar adevăraţii noştri aliaţi.
Să fie aici vorba, adică, de mai mult credit decât i-au putut acorda real, acestei declaraţii, comuniştii români în zbaterea lor pentru a deveni conducători ai unei Românii sovietizate…
AUREL BUZINCU
Comentarii