Picătura de istorie

„Io Ştefan Voievod – din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldovei”

„Într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale” (Nicolae Iorga)

Când în acea zi de 12 aprilie 1457, Moldova ieşi înainte cu mitropolit, episcopi, egumeni, boieri, răzeşi şi ţărani, în Câmpul de la Direptate în strigătele de bucurie ale mulţimii, în sunetele clopotelor şi murmur de rugăciune, mitropolitul Moldovei, Teoctist I care-l pomăzuise îi ura : Domn te vrem de-a pururi. Nu greşea cu nimic, pentru că strălucita domnie de aproape jumătate de veac, a arătat şi arată că Ştefan cel Mare a fost, este şi va fi unul dintre stâlpii de sprijin ai fiinţei neamului românesc.

Ştefan cel Mare a devenit de-a lungul veacurilor luminos simbol al neţărmuritei dragoste de ţară şi de Biserica străbună. Întruchipare a curajului oştenilor, a credinţei poporului de pe meleagurile moldave, voinţă neclintită în faţa primejdiilor ce îi ameninţau poporul, gândire înaltă de strateg şi de adevărat creştin pusă în slujba apărării integrităţii independenţei vetrei şi Bisericii, încrezător fără margini în capacitatea de luptă a poporului şi în puterea credinţei ortodoxe, – iată câteva dintre atributele pline de elogiu care ilustrează chipul şi personalitatea lui Ştefan cel Mare, intrat în conştiinţa poporului nostru ca simbol al neînfricării şi al spiritului de jertfă în apărarea libertăţii şi credinţei străbune.

Ştefan cel Mare îşi socotea domnia hărăzită prin voia lui Dumnezeu, după cum hotărât sublinia la 16 octombrie 1485 în actul de omagiu către Cazimir al Poloniei spunând Noi suntem domn al Ţării Moldovei din voia lui Dumnezeu.

Ştefan cel Mare ştia că puterea domnească emană de la Dumnezeu. Domnia ca instituţie şi domnitorul ca cel ce reprezintă această instituţie, trebuiau respectate ca fiind ceea ce reprezintă ordinea, supunerea faţă de domnitor şi deplina recunoaştere a domniei fiind voia lui Dumnezeu.

Puterea domnitorului era de la Dumnezeu lăsată, iar esenţa charismatică a domniei se exprima prin numele teofor Ioan, abreviat un element de imitaţie bizantin la origine, care alături de altele, face parte din acel corredo l pompei princiare balcanice, provenind din grecescul care înseamnă unsul lui Dumnezeu sau cel ales de Dumnezeu.

Formula însoţeşte curent numele lui Ştefan cel Mare în documentele şi în inscripţiile pisaniilor, precum şi formula Din mila lui Dumnezeu, formulă ce trebuie să o înţelegem ca ţinând de mentalitatea ortodoxă în care poporul în frunte cu domnitorul îşi căuta mângâierea şi mântuirea.

În bisericile cu veşmânt pictural, invocarea graţiei divine este cuprinsă în tabloul votiv, în care domnitorul ţine în mână macheta bisericii pe care o închină Mântuitorului Iisus Hristos prin intercesiunea unui sfânt patron.

Acelaşi sens, al invocării graţiei divine mărturisit în imagine îl întâlnim şi în Tetraevangheliarul de la Humor, dăruit mănăstirii de voievod la 1473 şi unde găsim inscripţia Io, Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod. Domnitorul donator, îmbrăcat într-un veşmânt italo-bizantin de senior încoronat, moştenitor la rându-i al unei majestăţi bizantine, îngenunchiat în faţa tronului pe care se afla Maica Domnului cu Pruncul în braţe, închină cu smerenie şi rugă Tetraevangheliarul – întru pomană, pentru sufletul său şi pentru părinţii săi şi copii lui…

Ştefan cel Mare era conştient de faptul că a apărut pe scena istoriei într-un moment de mare primejdie pentru SE Europei mai ales după Căderea Constantinopolului, şi înţelegea în mod aparte că doar Din mila lui Dumnezeu a fost rânduit să conducă ţara.

Domnitorul Ştefan cel Mare a găsit în Biblie şi era conştient de semnificaţia pildei Prin Mine împărătesc împăraţii şi principii rânduiesc dreptate. Prin Mine mai marii conduc şi cei de neam ales toţi judecători ai pământului (Pilde 8,15).

În gândirea lui Ştefan cel Mare nu numai victoriile, ci şi înfrângerile suferite au fost socotite ca fiind Voia lui Dumnezeu. Niciodată Ştefan cel Mare nu şi-a atribuit sieşi sau genialei sale tactici şi strategii, de mare comandant de oşti, numeroasele şi strălucitele sale biruinţe, ci lui Dumnezeu şi harului Său. Atunci când a venit şi câte o înfrângere, Ştefan cel Mare o considera drept pedeapsă a aceleiaşi Fiinţe Supreme Eu şi curtea mea am făcut ce mi-a stat prin putinţă şi s-a întâmplat ceea ce ştiţi. Pe care lucru îl socot că a fost voinţa lui Dumnezeu ca să mă pedepsească pentru păcatele mele şi lăudat să fie numele Lui.

Aceasta denotă din partea sa, nu numai absenţa păcatului luciferic, dar totodată conştiinţa păcatului inerentă oricărui om virtuos, cu alte cuvinte, un adânc văzduh spiritual creştin, plin de nederobată responsabilitate.

Pentru măreţia faptelor sale de apărător al patriei şi al credinţei, poporul nostru i-a durat în conştiinţa noastră un altar, ridicat întru cinstire deasupra multor chipuri de apărători şi ocrotitori ai dreptei credinţe, domnitori care la rândul lor conştientizau că sunt din voia lui Dumnezeu în fruntea neamului.

Arhid. VASILE M. DEMCIUC

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI