Planul Valev (I)

Exercitarea dominaţiei sovietice şi modul de satisfacere a intereselor moscovite în relaţie cu lumea satelizată, doar aparent îmblânzite după epoca Stalin şi, în realitate, continuând mersul pe un drum rusesc străvechi, au avut şi o înfăţişare hruşcioviană. De aceasta ţine preeminent doctrina specializării economice a statelor blocului comunist şi ţin, de asemenea, principiile diviziunii internaţionale socialiste a muncii în acelaşi cerc teritorial şi economic. Elaborate în cadrul unui curent de preocupări de natura aceasta care a făcut valuri câţiva ani şi a pus la muncă de concepţie şi mai ales a angajat în activitatea propagandistică minţi din mai tot lagărul socialist, ele au căpătat o expresie de interes maxim pentru români prin economistul E.B. Valev – acelaşi care, în 1964, publica în revista Universităţii „Lomonosov”, seria „Geografie”, articolul Problemele dezvoltării economice a raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi U.R.S.S., reprodus îndată în presa ţărilor socialiste, inclusv în România.

Autorul – nu de capul lui, fireşte, pe aceeaşi linie a absolutizării rolului economicului şi ascunzând printre faldurii tentanţi ai acestuia un politic altfel scandalos – pleacă de la a face constatări privind particularităţile naturale şi economice comune deosebite de ale teritoriilor vecine ale raioanelor dunărene din România, Bulgaria şi Uniunea Sovietică (aici incluzându-se zone aparţinând Ucrainei şi Moldovei ca republici unionale). Ar fi vorba de relief, climă, sol, apă, grad înalt de valorficare a pământului, specializare agricolă, condiţii bune şi ieftine de realizare a transportului, bogate resurse de muncă, probleme comune de dezvoltare economică etc. Date fiind asemănările numeroase, s-ar pune problema ca, ţinând seama de adâncirea diviziunii internaţionale socialiste a muncii, să se găsească soluţia creării celei mai raţionale structuri şi a celei mai bune repartizări teritoriale a forţelor de producţie. Astfel, un complex teritorial de producţie interstatal ar rezolva aici, pe o suprafaţă din care două treimi aparţinea României, o serie de probleme importante.

Mai întâi, s-ar favoriza industrializarea acestor raioane – nu altfel decât, eficient, pe seama resurselor naturale locale, cu prioritate a celor agricole, care astfel ar fi atrase tot mai larg şi mai complet în circuitul economic. Autorul inventariază minuţios şi cu o bună cunoaştere a lucrurilor, ca şi cum ar vorbi despre propria curte, bogăţiile regiunii dunărene dintre Turnu-Severin şi Sulina şi vorbeşte tot aşa despre sporirea posibilităţilor de a le valorifica în condiţiile organizării complexul de producţie interstatal. La fel stau lucrurile în privinţa resurselor de muncă: teritoriul vizat e de circa 150 de mii de km pătraţi şi ar avea o populaţie de aproximativ 12 milioane de locuitori, cu o densitate medie de 80 de locuitori pe km pătrat. În proporţia ei cea mai mare, această populaţie este ocupată în agricultură, cu doar o cincime în industrie. Transformarea socialistă a agriculturii (a se citi: colectivizarea) şi mecanizarea rapidă a lucrărilor (graţie comasării terenurilor, care generează apariţia unor suprafeţe întinse de lucru, proprii mecanizării) ar duce la formarea în aceste raioane a unei rezerve mari de forţă de muncă – iar transporturile ieftine, fluviale şi maritime, ar impulsiona dezvoltarea unor ramuri industriale bazate pe materii prime şi combustibili de provenienţă atât locală, cât şi, mai departe, aduse pe Dunăre şi pe Marea Neagră (sugerându-se importul din Donbas). Ar conta tradiţia industrială locală – fiind vorba, sigur, în principal, de specificul zonei subcarpatice: petrol, gaze, minerit, construcţie de maşini etc. De altfel, regiunea se află deja în proces de dezvoltare, încât, entuziasmant: Încă de pe acum sunt deosebit de vizibile verigile de bază ale complexului teritorial de producţie în formare al Dunării de jos, specializarea sa în cadrul economiei socialiste mondiale şi principalele legături de producţie între teritoriile dunărene ale României, Bulgariei şi U.R.S.S.

Deosebit de important este considerat faptul economic posibil desemnat prin ciclul petro-energetico-chimic al proceselor de producţie – care nu doar că se extinde teritorial, dar se şi desăvârşeşte în „etaje” de producţie tot mai înalte. În privinţa aceasta, teritoriul românesc deţine ponderea cea mai însemnată, dar pentru viitor se mizează şi pe aportul în materie al unor zone din Bulgaria şi Ucraina. Tot aşa stau lucrurile în ce priveşte producţia de utilaj petrolier, industria constructoare de maşini, navală, ciment, maşini agricole, utilaj pentru irigaţii. Combinatul din Galaţi, proiectat pentru o producţie anuală de 4 milioane de tone de oţel, în construcţie acum şi având a-şi aduce materia primă din bazinul Krivoi-Rog, ar urma să asigure baza metalurgică a complexului. Tot aşa, integrat şi cu producţia de bază în teritoriul românesc, se proiecta dezvoltarea industriei celulozei şi hârtiei, cea a îngrăşămintelor chimice şi a produselor sodice, a industriei alimentare (conserve, vin, zahăr, ulei). În ce priveşte combustibilii, complexul ar asigura consumul din raioanele Ucrainei şi Moldovei, să exporte surplusul petrolier şi să importe din Donbas cărbune. Mari unităţi electro-energetice urmau să se construiască – pe lignit, gaze şi produse petroliere, cărbune din Doneţ, hidrocentrale pe Dunăre. Necesarul de energie electrică în creştere ar fi fost acoperit şi prin aducere din Uniunea Sovietică.

Planul Valev constata existenţa şi, aplicându-se, favoriza evoluţia – prin factori obiectivi precum resursele sau transportul pe apă în aprovizionare şi comerţ – unei accentuate deplasări industriale spre estul teritoriului pe care l-ar fi ocupat complexul economic interstatal, adică spre teritoriul sovietic propriu-zis şi în vecinătatea acestuia. Este adevărat că şi zona românească subcarpatică se vedea în populare industrială, mai ales cea a Olteniei, precum şi vecinătăţile Dunării, motivat de nevoile de transport şi de apă industrială. În plus, Dunărea ar fi devenit, din frontieră între state (podul „Prieteniei” s-a construit abia în 1954), o axă de legătură. Ar fi urmat să crească puternic transportul fluvial de mărfuri, cu cât mai raţionale specializări şi coordonări în activitatea porturilor Ismail, Reni Galaţi, Brăila – apropiate unul de altul şi având, până atunci, funcţii asemănătoare –, de asemeni, exploatarea raţională a Deltei Dunării, precum şi să se execute mari sisteme de irigaţie şi de protecţie împotriva inundaţiilor.

Una din problemele principale ale dezvoltării economice a raioanelor dunărene o constituia însă, conform palnului publicat de Valev, dezvoltarea agriculturii. Raionul Dunării de jos, spune articolul, este unul din cele mai favorizate raioane din cadrul ţărilor socialiste europene pentru dezvoltarea unei puternice producţii de mărfuri agricole – şi se înţelege că şansa aceasta se cerea valorificată în primul rând. În condiţiile agriculturii irigate şi ale folosirii îngrăşămintelor chimice – ştie cu precizie Valev –, în raionul Dunării de jos se pot obţine recolte stabile, de exemplu, de 40 – 50 q/ha la grâu şi de 70 – 100 q/ha la porumb boabe. De ce n-ar fi fost şi alte raioane din ţările socialiste europene la fel favorizate agricol, asta nu se discută. Dar devine cât se poate de limpede că, aşa stând lucrurile, complexul interstatal dunărean era gândit mai ales ca o exploataţie agricolă şi se impunea subînţelesul că industrializarea regiunii era de plan secund şi viza rezolvarea într-un viitor neprecizat a chestiunii surplusului de forţă de muncă rezultat din procesul obligatoriu de transformare socialistă şi de mecanizare a agriculturii, precum şi a disponibilului de materii prime locale şi sovietice.

Ar fi existat însă premise obiective pentru formarea în viitor a complexului de producţie interstatal al Dunării de jos specializat în cadrul comunităţii ţărilor socialiste – iar oamenii de ştiinţă (…) din ţările socialiste dunărene pot şi trebuie să participe tot mai larg la rezolvarea problemei folosirii cât mai complexe şi mai eficiente a resurselor Dunării.

Sigur, dacă s-ar fi pus întrebarea de bază, anume unde să fie aici mult trâmbiţata grijă socialistă faţă de om, s-ar fi răspuns imediat, tot socialist, că toate acestea privesc omul şi că în profitul omului şi purtându-i-se omului de grijă se preconizează orice dezvoltare economică şi orice exploatare raţională. Cvasiexclusiv, desigur, un om al muncii, unealtă, utilitar, privit utilitarist. Şi, numaidecât, în total, mult mai complex, dar după un concept înrudit, mai subtil decât cel al sovromiadei – sucombată deja de ceva ani la această dată, însă pesemne că lăsând în urmă duioase şi ademenitoare amintiri, iar asta mai cu seamă pentru că fusese aducătoare de bun profit Moscovei prin exploatarea, tot economică şi tot raţională, a strădaniilor autohtone grijulii în primul rând cu păstrarea şi rotunjirea de către conducători a puterii proprii, chiar personale, care putere frecvent s-a considerat la noi că merită vânzarea de tată, mamă, frate, soră, ţară…

Încât refuzarea, acum, a ceea ce s-a numit Planul Valev să fie oare un eroism? Ar fi de văzut.

AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI