Kibernetica

Expoziţia realizărilor economiei naţionale a U.R.S.S. din 1959, cu largi ecouri de presă în România, îi prilejuieşte vizitatorului întâlnirea cu instalaţia kibernetică – o invenţie care poate dirija în mod automat circulaţia maşinilor şi pietonilor la răscruci, în dependenţă de intensitatea circulaţiei fiecărei străzi şi care, ca şi alte noutăţi tehnice ale marii şi modernei economii sovietice, cea mai mare şi modernă din lume, face parte din acea serie de realizări tot mai noi şi grandioase care stârnesc admiraţia unanimă.

Cu un an mai înainte, Scânteia tineretului, preluând rezervele unui savant moscovit în legătură cu entuziasmul care cuprinsese deja pe cei care slujeau kibernetica, îi face cunoscut cititorului ei că unii ingineri şi oameni de ştiinţă vor să prezintă creierul omului ca un aparat original care serveşte pentru elaborarea unor reacţii la cutare sau cutare „informaţie“ venită din mediul exterior – doar că această comparaţie, iar uneori identificarea completă a creierului omului cu o maşină ameninţă să reducă la zero succesele anterioare ale învăţăturii evoluţioniste a lui Darwin. Adică se ridica prin kibernetică o mare problemă: pierderea poziţiilor cucerite cu greu de materialism in biologie şi medicină. Punctul de vedere al savantul sovietic grijuliu cu soarta materialismului dialectic şi istoric era acela că inventatorii maşinilor „care gândesc“, care dirijează, citesc şi traduc (…) vor să demonstreze că dezvoltarea capacităţii de a “gândi” a acestor maşini este nelimitată şi în condiţiile unor circumstanţe tehnice favorabile, kibernetica ar putea, chipurile, să reproducă geniul lui N. Lobacevski sau A. Einstein. Cert însă: Capacitatea de a acţiona, sprijinindu-se pe experienţa istorică, nu poate fi înfăptuită în maşini.

Dar desluşită mai mult ori mai puţin în tainele ei promiţătoare de mari răsturnări în viaţa oamenilor viitori şi tot aşa pusă în relaţii bune cu filosofia clasei muncitoare, kibernetica e într-o de neoprit expansiune: astfel tocmai, într-o proză a lui Romulus Rusan publicată în Tribuna din acelaşi an, Tovarăşul director vorbeşte la telefon. Vorbeşte? Puţin zis, tună. Impută. Acuză. Ceartă. Ordonă. Toate simultan. Cu o simultaneitate kibernetică…

În toamna anului 1957, profesorul Edmond Nicolau anunţase introducerea în învăţământul politehnic a unui curs nou, facultativ, de… Kibernetică. Este urmarea unor fapte pe care Flacăra, cea mai ilustrată şi, într-un anume fel, avangardistă publicaţie românească a vremii, le prezenta publicului pe la începutul lui 1957: un dispozitivu electronic (…) construit nu demult din iniţiativa prof. Edmond Nicolau şi a colaboratorilor săi în laboratorul de măsuri de înaltă frecvenţă al Institutului Politehnic. Realizarea lui vădeşte preocuparea oamenilor noştri de ştiinţă pentru studierea nenumăratelor şi complicatelor probleme pe care le pune în faţa ştiinţei mondiale kibernetica, această orientare care grupează ansamblul teoriilor şi ipotezelor relative la problemele generale ale conducerii şi conexiunilor în maşinile automate şi în organismele vii. Nu a trecut multă vreme de când revista noastră a anunţat construirea la Institutul de Fizică al Academiei R.P.R. a unei maşini electronice de calculat. După asiduitatea cu care cercetători noştri studiază diferitele probleme pe care le pune kibernetica, suntem siguri că nu va trece multă vreme până la anunţarea unor noi succese obţinute în acest domeniu atât de vast şi cu atât de largi perspective.

Despre ENIAC şi viitoarea şi mult mai putincioasa în viteză şi memorie ACE se scrisese la noi încă prin 1947, despre marea maşină electronică sovietică de calculat BESM – în stare să efectueze 7.000-8.000 de operaţii aritmetice pe secundă şi, probabil, una din cele mai rapide din Europa (însă doar probabil!) –, ca şi despre MN-7, se scria în 1956 şi cam tot atunci despre maşina noastră electronică de calcul de tip aritmetic (…), de mare interes pentru cercetătorii din ţările de democraţie populară, întrucât ea este azi unica maşină gata de funcţionare în aceste ţări. Dincolo însă de chestiunea acestor maşini, s-ar putea vădi aici că protocronismul nu sa născut când se spune că s-ar fi născut şi că, de asemeni, el n-a fost o preocupare exclusiv românească.

Dar, adevărat, emulaţia în domeniu este tot mare la această dată şi în Uniunea Sovietică. Savanţii kiberneticieni din republicile unionale se întâlnesc în conferinţe cu participare largă şi dezbat sute de referate cu propuneri tehnice inovatoare şi de interes economic neîndoielic – iar criteriile de această natură fac să fie lăsate în urmă, încet şi sigur, nedumeririle de ordin filosofic şi stânjenelile ideologice. De altfel, câţiva ani, evoluţiile din acest teritoriu n-au avut publicitate în Răsăritul european sovietizat şi au fost posibile numai ca tolerate – în orice caz, continuate împotriva poziţiei oficiale declarate în chestiune. La noi, prin 1956, are lansare publică discuţia de specialitate privitoare la această o nouă disciplină şi o nouă metodă: kibernetica, menită să rezolve asemenea probleme complexe ale fiziologiei, privitoare la semnalizare, selectare şi reacţie şi despre care se spune că este astăzi în curs de dezvoltare şi aplicare – totul, ca de obicei, în mare grijă ca savanţii sovietici să nu fie scăpaţi din vedere în evaluarea meritelor.

Anterior însă, în 1952, un veritabil nou şi uriaş pericol sta să dea năvală în lagărul socialist şi tuturor cetăţenilor li se cerea vigilenţă maximă. Cu atenţie trebuiau trataţi în primul rând intelectualii şi tehnicienii – care, cosmopoliţi de la natură, prezentau riscul de a fi primii purtători ai noului şi primejdiosului virus imperialist al kiberneticii. Probabil însă că suspectaţi de acelaşi risc au fost şi tinerii dacă Scânteia tineretului s-a aflat printre primele publicaţii româneşti care s-au alarmat şi au chemat poporul la pază bună pe această frontieră. Aici, într-un articol din aprilie, Ucigaşii în straie de savanţi, o imaginaţie remarcabilă ajută instituirii penetrante a unui sfârşit de lume provocat de neiubitoarea de pace ştiinţă americană, de escrocii ştiinţei americane, duşmani ai vieţii, care nu ştiu ce să mai scornească pentru a o distruge. Aşa, în laboratoarele create din fondurile stoarse pe spinarea oamenilor muncii, din jaful coloniilor, se experimentează cele mai monstruoase mijloace de exterminare în massă, de la bomba atomică până la armele bacteriologice. Scornelile criminale şi-au găsit realizarea. Din aceste laboratoare au plecat noile legiuni americane de păduchi, purici şi păianjeni ciumaţi, pe care alt soi de criminali le-au năpustit asupra Coreei şi Chinei pentru a declanşa molime ucigătoare, încercând astfel să demoralizeze eroicii luptători coreeni şi chinezi…

Şi, sigur: Kibernetica ţine de această categoriepentru că scursorile ştiinţei nu se mărginesc numai la fabricarea bombelor bacteriologice şi a altor mijloace de exterminare în massă – fireşte, în timp ce în Uniunea Sovietică savanţii transformă pustiul în câmpii roditoare, pentru bunăstarea omenirii. Astfel, iată: O turmă de falşi savanţi şi-au pus creierul la contribuţie [ca] să dovedească că omului şi societăţii i se pot aplica legile fizicii, cu care [se] poate rezolva orice problemă. Aşa de pildă, fizicianul Winer (fiind vorba, evident, de Wiener) a publicat o cărţulie, „Kibernetica”, în care pretinde că întreaga lume este o serie de oscilaţii precum şi de câmpuri electrice şi magnetice cu tonalităţi diferite, în diapazonul cărora se află omul. De aceea studiind omul, se poate proceda cu el ca şi cu orice schemă radiotehnică, rezolvând astfel toate problemele sale sociale şi economice.

În septembrie al aceluiaşi 1952, Contemporanul reproduce articolul unui savant sovietic cu titlul Kibernetica – pseudoştiinţă americană, publicat în U.R.S.S. cu puţin timp în urmă. La baza acestei născociri pseudo-ştiinţifice, spune articolul, stă interpretarea denaturată a succeselor obţinute în ultimii ani în construirea maşinilor de calcul analitic. (…) Succesele obţinute în construirea de maşini care execută cele mai complicate calcule au servit drept pretexte pentru flecărelile pe cât de neştiinţifice, pe atât de sgomotoase despre „creierul artificial” (Ash-by), despre „maşina cugetătoare”, despre „maşina care învaţă” (Gray Walter) şi alte poveşti senzaţionale. Falsificatorii burghezi au hotărât să folosească o cucerire tehnico-ştiinţifică reală pentru nişte construcţii „teoretice” anti-ştiinţifice şi false, care decurg din concluziile lor filosofice şi sociologice reacţionare.

De aici şi aşa a luat naştere kibernetica – în acelaşi articol explicându-se, permanent cu superioritate persiflantă şi acuzator-demascatoare, că denumirea dată acestei pseudo-ştiinţe americane a însemnat introducerea în uz, de către profesorul de matematică Norbert Wiener de la Institutul Tehnologic din Massachusets, a unui termen grecesc, kiberneticos, adică cel capabil de a fi cârmaci – iar într-un sens mai larg, capabil de guvernare.

Dar chiar în aceste condiţii, Kibernetica avea să devină totuşi… Cibernetica.

AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI