Dezertorul din Belgrad (XI)

Multe încă, desigur, ar mai fi de spus pe marginea episodului istoric Tito în sine, ca şi pe tema de circulaţie intensă vreme de mai mulţi ani a dezertorului, trădătorului, duşmanului Tito. Ar fi vorba neapărat de suferinţele, de umilinţele şi de schimbările de destin pe care împrejurările le-au rezervat, împotriva voinţei lor şi nedrept, unor oameni, familii şi comunităţi din Banat (şi nu numai – scoase la vedere, analizate şi comentate atunci când lucrul a devenit posibil).

De asemeni, între altele şi într-un registru care poate trece drept uşuratic, dar nu este aşa, ar putea fi vorba de ceea ce s-a chemat valorificarea artistică a contextului şi a întâmplărilor lui mai mult sau mai puţin reale, cert însă, din plin ideologizate şi folosite propagandistic. Realismul socialist a găsit repede aici tot ce impunea reţetarul lui favorit: actualitatea ca sursă de inspiraţie, ca modele umane de promovat şi ca funcţie de influenţare directă a receptorului prin expresia zisă artstică, accesibilitate, ocazia de a aduce în scenă evantaiul cel mai larg posibil de teme, idei şi sentimente ale ideologiei momentului, acestea ilustrate în reprezentări lesne motivabile, veridice şi grăitoare, dată fiind, ca sprijin pentru forţa de penetrare a imaginii artistice, acţiunea amplă şi densă a campaniei propagandistice în chestiune.

Probabil că niciun alt sector tematic intrat în vizorul realismului socialist românesc n-a avut şansele acestuia de reuşită – iar dacă asta nu s-a întâmplat, pentru că totuşi nu se poate spune că ar fi rămas în urmă o creaţie rezistentă legată de moment şi de problematica lui, deşi uneltele s-au întrebuinţat şi s-au străduit apăsat, faptul ar fi de explicat, şi de data aceasta, prin tarele din naştere ale metodei realist-socialiste, dar probabil că în mare măsură şi prin artificialitatea materiei şi lipsa de înrădăcinare naturală reală a lucrului care era de avut în vedere. Am avea şi aici numai expresia de circumstanţă a unui ocazional perceput ca rezultând preeminent dintr-o contrafacere.

Primii care au intrat în ring au premers artisticului în înţeles curent şi au fost producătorii ori numai colportorii de vorbe de duh – purtătoare de imagini frecvent pregnante, cu circulaţie liberă şi cu efect puternic şi influent. Botezarea Iugoslaviei drept Titotalitaria, pusă în seama unui gazetar american, trece drept o glumă bună şi apare în paginile cu pretenţii de elevaţie intelectuală ale Contemporanului. Ca şi butada, oferită ca fiind tot din sursă americană, imperialistă şi, deci, cu atât mai credibilă şi acuzatoare la adresa lui Tito: „Adevărul e că prizonierii din afara închisorilor sunt mai numeroşi decât cei din închisori“. O apreciere de felul Clica lui Iuda Tito (sau acrobaţii politici de la Belgrad) şi-a întrecut cu mult maeştrii de peste ocean, nedisimulat angajată fiind sau cu atât mai mult, devine şi ea interesantă, chiar până azi – mai ales când aparţine viitorului dascăl de democraţie occidentală Siviu Brucan –, în vreme ce una a lui Leonte Răutu, precum că Tito a transformat Iugoslavia într-un stat fascist este numai o dovadă de emisie din teritoriul viziunii sovietice asupra lucrurilor. Urmarea importantă este că Scânteia publică reportaje cu săteni sârbi din Banat care, în alte vorbe, ale lor, probează însuşirea limbajului unor zise ca cele menţionate şi astfel produsele propagandistice capătă mare credit popular şi participă la amplificarea mâniei, iar aceasta creşte cu cât imigranţii iugoslavi toarnă gaz pe foc aducând ştiri precum că, de pildă, agenţii lui Tito arestează, torturează şi ucid pe cei mai buni reprezentanţi ai minorităţilor naţionale, pe toţi acei care rămân devotaţi internaţionalismului proletar şi prieteniei cu Uniunea Sovietică – inclusiv, adică, români, încât nu se mai poate abţine România liberă prin august 1951 să exclame: Amară viaţă sunt siliţi să trăiască cei 200.000 de români ce trăiesc în Voevodina!

Caricaturiştii, desenatorii satirici, producătorii asociaţi de lozinci vin la rând. Spiritul recomandat tuturor de Scânteia rezultă din astfel de fraze, de citit prin septembrie 1949: Dispreţ şi scârbă merită josnicii trădători ai socialismului şi ai popoarelor iugoslave. Cât de meschine apar aceste potăi fasciste jigărite – Tito, Kardeli şi comp.! Acest sentiment îl are orice om cinstit din oricare ţară de pe lume. (…) Oamenii muncii din ţara noastră sunt plini de indignare la fiecare nouă ticăloşie a bestiilor fasciste de la Belgrad. Ei resimt un nemărginit dispreţ faţă de actele de lichelism politic ale dezertorilor titoişti care au înjugat popoarele Iugoslaviei la carul imperialiştilor americani. În plus, se întâmplă cu o anume frecvenţă ca presa centrală să critice publicaţii regionale – implicit organizaţii de partid din teritoriu – care nu dovedesc destulă combativitate în condamnarea titoismului.

Aşa se face că producţia acestui pluton de plasticieni nu este doar mare în sine, ci şi căutată şi cu plăcere consumată. O găzduiesc ziarele şi revistele, dar şi sălile de expoziţie. În legătură cu Expoziţia anuală de artă a R.P.R. (un concept sovietic), spunea Contemporanul în august 1950: Virulenţa caricaturiştilor noştri s-a dovedit îndeosebi pe linia demascării odiosului trădător Tito. (…) Din grupul acestor teme se disting îndeosebi operele lui Taru şi Cik, înfăţişăndu-l pe Tito sub aspectul unei hiene. Taru a reuşit să creeze o imagine într-adevăr odioasă şi respingătoare care stârneşte revolta şi desgustul. Foarte mobilizatoare este în această privinţă şi lucrarea lui Cik, care deşi este o caricatură, porneşte totuşi de la un studiu temeinic al desenului clasic realist. La un miting pentru pace din acelaşi an, nenumărate caricaturi înfăţişau în toată hidoşenia lor pe monştrii imperialişti şi pe slugoiul lor Tito, iar în august următor, a stârnit puternice râsete batjocoritoare la adresa călăului Tito carul alegoric (…) care arăta în mod plastic rolul mârşav pe care-l joacă clica fasciste de la Belgrad. O maimuţă încărcată cu zorzoane îl înfăţişa pe Iuda Tito ţinând în mână o secure de călău şi închinându-se, mânjit de sânge, în faţa stăpânilor săi, imperialiştii americani şi englezi.

Poeţii, natural sensibili şi receptivi, nu se lasă nici ei aşteptaţi şi deşi nu dispun de mijloacele plasticienilor, îşi ies curând, patriotic şi internaţionalist, din diafanitatea specifică. Viaţa Românească publică versuri precum: Te mistuie teama, te-nnăbuşe ciuda, / Vei da socoteală, Tito, tu, Iuda! Sau: Acum Tito e aici / gâde, temnicer şi bici, precum şi: Zac în lanţuri ruginite / inimi de oţel, călite; / comuniştii patrioţi / zac încarceraţi de hoţi, / de bandiţii blestemaţi, / de bancheri şi de magnaţi / şi de-al lor slugoi murdar: / Tito, Iudă şi tâlhar. Ori: Şi-ar trimite Tito cânii / la-nceputul săptămânii, / la-nceput şi la gătat, / peste graniţă-n Banat,/ să ne-ntoarcă înapoi / la robie şi război… Se ilustrează poetic mai ales Dan Deşliu, Eugen Frunză, Radu Boureanu şi nu doar ei. Mihai Beniuc, spre exemplu, nu pierde ocazia unui poem de amplă respiraţie, Pe aici nu se trece, în care …potăile lui Tito,/ Huşti! prin ceaţă, au tulit-o – asta de teama grănicerului Vasile, cel care asigură că …va sta-n tărie / Pe al ţării cer / Steaua purpurie / Ca un grănicer, / Drumul luminându-i / Mândrului popor / Către tot mai mândrul,/ Falnic viitor…

Poetul popular este şi el activ şi devine la nevoie impudic şi, în baza condiţiei lui din facere, vulgar – ceea ce, chiar dacă e principial, e totuşi reproşabil: Cine-i ăla dă la uşe, / Crăcănat, borţos, cu guşe, / Decorat şi cu zorzoane / Şi spune la toţi: „cucoane”? El însă, ajutat responsabil de îndrumătorul cultural local, poate fi mulţumitor iniţiat în orice şi destul de rezonabil în expresie: Vai săracii coreenii! / I-o călcat americanii / Pentru că le-o fost dragi banii. / Mulţi oameni fără de braţ, / Mulţi copii fără de taţi, / Multe fete-mbătrânite, / Şi neveste-nvăduvite. // Să-l bată pe Tito, bată / Şi pe Truman laolaltă / Ziua de mâini şi de-alaltă, / Jalea şi durerea toată…

Viaţa grănicerilor şi incidentele de pe frontiera cu Iugoslavia au consacrat câteva fapte şi nume prin apariţia lor în presă, în poezie, dar şi în câteva încercări epice în proză. De o anume popularitate printre acestea a avut parte romanul scriitorului cu vogă în epocă (aceasta datorată şi celebrei, o vreme, Olga Bancic – pentru cineşi va mai fi amintind povestea ei cumplită) Alexandru Jar, La borna 203, apărut în 1951. Despre carte s-a scris la timpul ei că lărgeşte tematica romanului nostru nou, că s-ar citi cu interes deosebit şi că este un instrument preţios de educare patriotică.

Era, fireşte, momentul în care se putea spune, cu încredere deplină şi în aplauze, precum Ana Pauker (sigur, pre limba ei): Copiii noştri ne vor binecuvânta pentru că am ştiut, noi, cei care ieri-alaltăieri am trăit sub capitalism, să luptăm împotriva lui, pentru că am ştiut să demascăm zi de zi duşmanul, pe imperialiştii americano-englezi, pe uneltele lor, cum este clica fascistă războinică a lui Tito şi alţii, pentru că am ştiut să-l demascam, să-i urâm din toată inima. Să fim vigilenţi şi puternici, aşa încât să nu îndrăznească să ne lovească.

Dacă nu cumva are mereu şansa lui de a convinge lume şi lume un astfel de moment în care îşi face nevăzut datoria un mecanism subtil şi abil manevrat menit să procure duşmani şi duşmănii şi să agite în jurul lor oameni încrâncenaţi şi energii pentru ca cineva, deasupra, la butoane, să aibă răgaz şi destulă pace pentru a-şi vedea în tihnă de ale sale.

      AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI