Ars amandi

Mereu vom avea vinovaţi (şi de ce pe vremea lui Ceauşescu era mai bine…)!

 Blondă (na, scuze). După ce termină spovedania, preotul îi spune blondei: Mergi cu Domnul! Privind derutată în jur, blonda întreabă: Cu care dintre ei?…

Bombonică. În „memoriile” ei prea puţin cunoscute azi – publicate (ca un soi de scuze ori/şi de justificare a dorinţei priapicului ei iubit prinţ Carol de a reveni pe tronul României), carte tipărită la noi în 1928 (când femeia cu părul roşu abia împlinise 28 de ani!), abila Elena Lupescu dă dovadă de un talent de scriitor romantic ce ar umple de lacrimi, şi azi, ochii gospodinelor valahe subjugate de telenovele. Iată cum descrie Lenuţa – ce a deschis, poate, lista altor „Elene” cu influenţă (malefică?) asupra destinelor ţării – revederea ei cu prinţul, după prima lor întâlnire, când ea avea doar 9 anişori, iar Carol (15 ani), i-a băgat, cam forţat, în guriţă o bombonică… „Într-una din zile aflându-mă la Paris, întâmplarea (mare meşteră „întâmplarea” asta! – n.a.), făcu ca prinţul Carol, care se găsea şi el la Paris, să afle de prezenţa mea în marea metropolă şi să-mi facă o vizită (avea memorie şi fler Carol, nu glumă! – n.a.). Acest lucru se petrecea la începutul lunei decembrie 1925. Prinţul Carol se afla în trecere prin Paris, reîntorcându-se din Londra, unde reprezentase familia regală la înmormântarea reginei văduve Alexandra. Poate că nici nu ne-am fi întâlnit, dacă nu s-ar fi întâmplat să luăm parte, atât eu, cât şi Prinţul, la o recepţie în casa unui ataşat al legaţiunei Române din Paris. (Nu mai întreb – că e de prisos – ce căuta ea acolo, cine o invitase pe roşcată la Paris? – n.a.). Cum m’a văzut, Prinţul s-a apropiat de mine, spunându-mi: Aş dori mult să reluăm vechea noastră prietenie (!? – n.a.). L-am privit lung şi văzându-l cât era de deprimat şi cât părea de obosit, m-am înduioşat (câtă compasiune feminină, evident dezinteresată – n.a.) şi… nu i-am putut rezista. Şi… fără niciun gând (mie-mi spui, Duduie? – n.a.), fără să-mi treacă măcar prin minte că mi-1 voi face prieten, i-am răspuns cu tot sufletul: Te aştept mâine în apartamentul meu! Şi aşa a început să se dezvolte, în sufletul meu de femeie, sentimente noi pentru băiatul sfios, care la prima noastră întâlnire căuta să mă hrănească cu bomboane. A doua zi, plină de emoţii, am primit vizita Prinţului. Deşi s-a purtat cu multă afecţiune, totuşi a fost cum nu se poate mai corect şi mai cavaler faţă de mine. Cât a stat la mine (cât a stat?, nu c-aş fi indiscret – n.a.) au fost tot atâtea momente foarte intime, de duioşie, greu de mărturisit… Mi-am pus totul în joc, spre a-l linişti, spre a-l face să se simtă cât mai bine lângă mine. Ne-am reamintit cu lacrimi în ochi de prima noastră întâlnire, de vremea când el, bărbatul de azi, avea numai 15 ani, iar eu, azi femeie în toată puterea cuvântului aveam pe atunci numai 9 ani!”

Brown (Sandra). Totul în lumea de azi este despre sex… în afara sexului. Sexul este despre putere.

Înfrânare. Un element important al postului în viaţa de familie este înfrânarea trupească a soţilor. „Toată viaţa, creştinul, de când se cunună şi până la moarte, n-are voie să se împreuneze cu soţia lui decât numai marţea şi joia, dacă nu-i Post şi dacă nu-i sărbătoare atunci. Şi doctorii de azi, după ştiinţă, arată că cei mai sănătoşi copii devin din aceasta că bărbatul să nu aibă contact cu soţia decât de două ori pe săptămână. Marţea şi joia sunt lăsate pentru împreunarea soţului cu soţia, de când începe ziua, până la miezul nopţii” spunea şi părintele Cleopa. Postul reprezintă pentru credincioşi ducerea luptei cu propria fiinţă, după reguli bine stabilite. Însă la fel de adevărat este că există persoane care ajung să-şi orânduiască perioada de post în funcţie de ceea ce cred că este potrivit pentru sine, de sfaturile celor din jur, mimând datoria de bun creştin. Postul ne învaţă cum să ne stăpânim simţurile şi trupul, el ne învaţă cum să ne înfrânăm de la relaţiile intime. Este important să se respecte zilele şi perioadele de post (Postul Mare, al Crăciunului, al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel şi al Adormirii Maicii Domnului), când Biserica nu săvârşeşte Taina Cununiei. Soţii trebuie să se înfrâneze şi în zilele în care se pregătesc să primească Sfânta Împărtăşanie. De asemenea, în ajunul sărbătorilor împărăteşti, în Săptămâna Luminată şi în zilele Crăciunului.” (Infoalert.ro)

Job. O blondă intră în departamentul de poliţie căutând o slujbă. Şeful departamentului îi pune câteva întrebări: – Cât face 2+2? – Păiii… 4. – Cât e radical din 100? – Păiii, 10. – Bravo! Acum, cine l-a ucis pe Abraham Lincoln? – Păiii… nu ştiu. – Bine, du-te acasă şi mai gândeşte-te. Să te întorci mâine! Blonda ajunge acasă şi o sună pe prietena ei cea mai bună, care o întreabă dacă a primit slujba. Blonda îi spune emoţionată: Nu numai că am primit slujba, dar lucrez deja la un caz cu o crimă.

Tu. „Gândesc la tine! – gândul meu nebun / Stă tot mereu de tine agăţat / Ca o liană pe-un copac ce-a dat / Frunziş bogat ce-ascunde lemnul brun. / Dar, palmierul meu, eu vreau să-ţi spun / Că acest gând, deşi e minunat, / Tu eşti mai bun! Şi vreau neapărat / Să te văd iar; ca ochii mei să-i pun / Pe ramul tău, pe trunchiul dezgolit, / Când frunzele căzut-au pe pământ / Şi s-au sfărâmat, şi-n jur s-au risipit! / Ca-n bucuria plină de avânt / Să stau la umbra ta necontenit, / Uitând de gând, căci lângă tine sunt.” (Elizabeth Barrett, Sonet XXIX)

Victoria. „Când nimic nu mai ai de pierdut / când nu ai de cine pe cine să aperi / şi singur rămâi pe câmpul de luptă / şi scuipi fără gânduri pe scut / şi se coboară cerul într-atât / că Luna-şi cată morţii cu mii de felinare / şi tu nu pleci de-acolo nicăieri /– respiri până se-opreşte vântul / şi corbii te mănâncă din picioare.” (Ioanid Romanescu)

Vinovaţi. Moş Marin, înaintat în vârstă şi văduv pe deasupra, îi pune „gând rău” vecinei sale, fosta lui amantă din tinereţe. Ca să se distreze, ea îl cheamă, într-o noapte, la dânsa acasă. După obişnuitul şpriţ cu vin roşu şi oarece giugiuleli, intră amândoi în pat, cu gând la desfrâu. Oricât s-a străduit şi a încercat, moşul, n-a reuşit nicicum să se aprindă. Furios, se dă jos din pat şi în timp ce îşi trăgea nădragii, înjura de mama focului: – Mama lor de hoţi! Iohanis, Băsescu , „ţapul”… şi chiar nemernicul de Iliescu… – Ce vină au ei, măi omule?! – Păi cum? Pe vremea lui Ceauşescu n-am păţit niciodată aşa ruşine…

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI