Dezertorul din Belgrad (X)

Selectiv, în sfârşit, ar fi de avut în vedere, pentru culoarea în sine şi pentru felul de a se rosti al creativităţii din expresia încrâncenată, măcar câteva elemente de portret prin care presa românească i l-a înfăţişat cititorului ei pe Tito după demascarea acestuia ca dezertor şi trădător în relaţie cu acele câteva principii şi valori artificiale în cea mai mare măsură, ridicate la mare preţ de eliberatorul sovietic, de care se vor despărţi în timp şi alţii şi de care se va dezice – atâta cât s-a dezis – inclusiv Ţara Socialismului biruitor.

Mai întâi ar fi de spus că frecvenţa temei Tito e câţiva ani de aici înainte la concurenţă cu temele socotite de presa vremii ca fiind cele mai importatnte – şi cum acestea sunt proiectate pentru public în alb şi negru, în luminos şi întunecat, Tito este asociat constant cu negrul şi cu întunericul. A curs multă cerneală atât pentru a-l coborî pur şi simplu prin denigrare continuă, cât şi pentru a se exemplifica şi explica prin el răul umblând în carne şi oase pe pământ, pentru a se avertiza asupra învecinării imediate şi periculoase cu tărâmul lui malefic şi asupra riscurilor pe care asta le implică, pentru a se justifica măsuri de combatere şi de prevenire. Ideologic şi propagandistic însă, Tito a picat, cum se spune, mănuşă – la timp, foarte util, din plin folosit şi e puternică tentaţia de a spune că şi necesar. Prea curând n-a mai existat discurs public oficial, indiferent pe ce temă care, vădit căutat, să nu-l invoce comparativ – fireşte, denigrator, injurios şi demascator. E de neocolit impresia, privind în urmă, că Tito a fost un loc destinat excitării şi descărcării furiilor, supărărilor, nemulţumirilor mai mult sau mai puţin populare. Unul dintre ele, specializat şi poate că mai important decât altele, şi tot aşa – util, din plin folosit şi foarte necesar. Aşa privit, Tito a răspuns unor nevoi stringente ale actului de conducere, a favorizat exercitarea dominaţiei, a hrănit şi întărit sentimente şi convingeri şi a adunat, specific puterii marilor ameninţări de a face asta, sub un stindard unificator, o lume aflată în mare risc de dezbinare şi de risipire din cauze lesne explicabile de anemiere a ceea ce este corespondentul social, ba poate chiar şi etnic, al atracţiei gravitaţionale.

Revenind la reprezentarea lui Tito, există o coborâre în trepte, inspirată şi călăuzită în bună măsură de cea sovietică, spre insultă şi injurie – nefiind chiar uşor de stabilit dacă şi în ce direcţie înzestrarea autohtonă în materie şi-a dat drumul şi a mers pe cont propriu. Probabil că da – din momentul în care gâlceava, mai ales verbală, dar nu numai, s-a personalizat şi a luat înfăţişarea de sfadă peste gard între megieşi înfuriaţi unul de celălalt şi mânioşi unul pe altul. O tradiţie orală a vorbit o vreme despre un dialog agitat şi cât se poate de nediplomatic în exprimare, cu înscrisuri şi desene injurioase şi obsene pe pancarte reciproc adresate peste frontiera de uscat şi chiar peste Dunăre. De altfel, desenul satiric şi caricatura, însoţite complementar de mici adaosuri în cuvinte care apasă şi îngroaşă ce e de apăsat şi de îngroşat, sunt o specialitate a vremii, au mare trecere şi reuşite frecvent demne de a fi cunoscute. În ziare şi oficial, tonul şi măsura se dau în Kremlin, de sus, distant, acru sau mimându-se o detaşare mirată care condamnă fără drept de apel, apoi prin Pravda şi prin publicaţia Kominformului, subliniindu-se mereu sporul în unitate şi în progres în de toate din lagărul democraţiei populare şi al păcii în relaţie cu, dimpotrivă, politicile occidentale războinice, colonialiste şi antidemocratice, pe care Tito le slujeşte şi cărora Tito le este slugă, asta într-un discurs a cărui agresivitatea se află într-un crescendo continuu.

În primul an de ruptură, ziarele româneşti sunt ezitante: în timp ce la cel mai înalt nivel începe repede procesul demascării şi în discuţie se află clica lui Tito (cu deja lacheii lui Tito) naţionalistă, trădătoare, fracţionistă, oportunistă, antisovietic, încă se pot citi formulări calme: grupul Tito, fracţiunea Tito, adepţii, oamenii, agenţii lui Tito. Apar încă din 1948, însă mai ales ca preluate şi puse în seama sursei regimul terorist, banda de trădători, bandă de asasini şi de aventurieri politici care fac manevre ticăloase, călăul Tito, oportunistul criminal care luptă împotriva propriului popor precum şi politica naţionalistă a grupului Tito urmăreşte aţâţarea urii naţionale faţă de popoarele ţărilor democratice vecine sau Tito promovează naţionalismul burghez sub masca socialismului.

În 1949 nu mai există cale de întoarcere şi, prin urmare, devin curente: grupul de renegaţi, poltică antidemocratică, duşmanul declarat al Uniunii Sovietice şi al ţărilor de democraţie populară, pentru că, precum spune publicaţia kominformistă Pentru pace…, ar fi bine cunoscut faptul ca prin minciună, teroare şi provocări, clica naţionalistă a lui Tito caută să ascundă popoarelor din Iugoslavia trecerea ei în tabăra reacţiunii imperialiste şi vânzarea poporului iugoslav în robia imperialismului anglo-american. La un congres, spre exemplu, al intelectualilor din R.P.R. pentru pace şi cultură, desfăşurat în aprilie, Iosif Chişinevschi trebuie să repete ceea ce e deja cunoscut: Este ştiut că clica Tito-Rankovici a devenit într-adevăr o agentură a puterilor imperialiste. Popoarele Iugoslaviei luptă împotriva clicii trădătoare a lui Tito, luptă împotriva acestei bande de naţionalişti, de aţâţători antisovietici, de provocatori, duşmani ai democraţiei populare. Tito risipeşte bogăţiile ţării lui ca un băcan (desigur, neavând, ca noi, sovromuri) şi este aplaudat de imperialiştii americani, care prin el intenţionează să-şi impună stăpânirea asupra Balcanilor – drept care muncitorii din Craiova declară: Urâm din tot sufletul pe ticăloşii şi pe bandiţii lui Tito care asupresc pe muncitorii iugoslavi şi încearcă să ponegrească Uniunea Sovietică. În cuvântarea lui de la 23 august, Gh. Gheorghiu-Dej aduce noutăţi: Rolul cel mai abject în planurile de război ale imperialiştilor anglo-americani îl joacă vechiul provocator contrarevoluţionar, agentul imperialismului, Iuda Tito. Din ordinul stăpânilor săi, şleahta titoistă a legat o monstruoasă cârdăşie cu monarho-fasciştii greci. Tito şi Tsaldaris, cei doi câinoşi asasini de comunişti şi călăi ai popoa-relor lor, au mizerabila misiune a reaprinderii butoiului cu pulbere în Balcani. Între popoarele din Balcani nu există însă deosebiri de interese.

Începând cu 1950, pe lângă agentură a imperialismului american, uneltitori contra Uniunii Sovietice, aţâţători, provocatori şi instigatori la război, cozi de topor, falşi şi mascaţi socialişti, cea mai plecată slugă a aţâţătorilor la război, călăul poporului iugoslav, Iuda-Tito, presa pune în circulaţie acuzaţia moscovită maximă, aceea de banda fascistă – sigur, adăugând criminală, de asasini şi spioni, grupată în jurul lui Tito, încât, de acum încolo, cititorul are de a face curent cu fasciştii de la Belgrad – cei mai înverşunaţi duşmani ai păcii, vânduţii imperialiştilor şi care se coalizează cu alte clici, Atena, Ancara şi Vaticanul. Chiar şi într-un congres numai aparent insolit al căminelor culturale trebuie să vină vorba despre Tito – prin ministrul Artelor, Ed. Mezincescu: Vigilenţa Marelui Stalin – spune acesta – şi a gloriosul Partid Bolşevic a dus la dezvăluirea adevăratei feţe de spion şi asasin a lacheului imperialist Tito. Rând pe rând au fost demascate uneltirile lui Pătrăşcanu şi zădărnicite comploturile puse la cale de spionii odioşi Rajk în Ungaria şi Kostov în Bulgaria. Şi vor veni la rând alţii, după nevoi.

Comuniştii iugoslavi aflaţi în exil, mai ales în U.R.S.S., dar şi în România, se organizează şi au publicaţiile lor (în România, Sub steagul internaţionalismului) prin care contribuie la campania de demascare a lui Tito aducând informaţii din dezastrul intern iugoslav: închisori, crime, teroare, ucigaşi de fii ai poporului, exploatare, subdezvoltare, incultură, vânzarea pe nimic a bogăţiilor ţării, sărăcie şi foame, cheltuieli uriaşe pentru înarmare, trădarea idealurilor populare. Într-o viziune – în alta, altfel.

Li se alătură numaidecât comuniştii îndatoraţi Moscovei din lume. Aşa, celebra Dolores Ibárruri, secretarul general al Partidului Comunist Spaniol, aduce în publicaţia Kominformului dovezi despre faptul că Tito şi Franco, duşmani perfizi ai poporului spaniol, ar fi fost spioni şi agenţi vechi ai serviciilor de spionaj străine – sigur, altele decât cele celeste, tot străine, dar sovietice. Ba încă Tito, ca şi Franco, s-ar fi aflat şi în solda serviciului de spionaj german – încă de pe când slujise în armata austriacă – ceea ce sancţionase cât se poate de just, prin Rezoluţia lui, Biroul Informativ al partidelor comuniste şi muncitoreşti.

Totuşi, nu se cunoaşte ca aceleaşi partide comuniste şi muncitoreşti în frunte cu cel al Uniunii Sovietice şi conducătorul acestuia, puse în faţa unui astfel de adevăr, să-şi fi făcut, fie şi cât de cât, dintre trâmbiţatele proceduri de menţinere a igienei şi sănătăţii bolşevice, autocritica de rigoare pentru a fi acordat o vreme încredere spionului Tito, cel fost chiar în serviciul Gestapoului şi denunţat ca atare de o mare figură a comunismului internaţional – ceea ce ar fi trebuit să treacă în sine drept o acuzaţie gravă adusă Moscovei şi Kominformului.

Fireşte însă, aici e lumea în care se poate face ca doar speculaţiile şi adevărurile convenabile să aibă viaţă.

AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI