Cel mai dificil, întotdeauna, la scris, e primul cuvânt, prima frază. Parcă ele, vorbele, se tot ascund, se tot pitesc, se lasă greu ademenite ori născute… Nu şi acum, nu şi aici, în locul şi timpul de sărbătoare unde gândurile purced năvalnice şi se aşază, înflorind cuminţi, înspre cer şi lumină. Înspre Lumină şi, mai ales, înspre un om de lumină. Un om despre care, până acum, nu am vorbit ori scris decât fragmentar, lacunar, pe sărite, în fugă… Încerc acum, în ceas aniversar, rotund ca o pâine, o schiţă de portret, un crochiu din amintiri fugarnice, marcat, desigur, dintru început, de bucuria de a-l cunoaşte de mult, de foarte mult timp.
Privind îndărăt, către abia licărindele imagini din copilărie, îmi răsare în memorie alături de fratele mai mare al mamei, inginerul Mihai Apostol, directorul Întreprinderii Chimice Fălticeni. Colegi la prestigiosul liceu „Nicu Gane”, plecaţi, apoi, fiecare pe drumul propriu, însă regăsindu-se peste ani, tot subţiratici, tot, uneori, cu capul prin nori, ca plopii străjuind margini de hotar, călăuziţi, în ciuda vremurilor întunecate şi tulburi, de aceleaşi înalte principii de viaţă, însetaţi de tot ce înseamnă valoare autentică, de bine, adevăr şi frumos.
Pe parcurs, imaginea s-a estompat (avea să revină cu putere mai târziu…), însă a apărut vocea, izvorând dintr-o cutie fermecată, neagră, cu multe butoane. Un radio Gloria, pentru cine îşi mai aminteşte… Vocea se distingea de celelalte glasuri printr-un timbru şi un ritm inconfundabile. De o muzicalitate aparte, indiferent de subiectul abordat (transmisiuni sportive, interviuri, intervenţii…), cuvintele parcă rămâneau suspendate ca păsări fabuloase pe crengile unui copac miraculos. Şi mereu încercam să le prind, dar ele zburau înspre înalturi de fiecare dată…
Şi mai târziu, glasul şi chipul s-au suprapus, căpătând şi un nume. Un nume sonor, pe care îl auzeam rostit nu de puţine ori pe holurile liceului „Nicu Gane” (unde ajunsesem şi eu, între timp), mai ales în preajma Zilelor Liceului, în decembrie, alături de altele, cele ale unor oaspeţi îndelung aşteptaţi: Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, Margareta Labiş… Noi, elevii, adunaţi în spaţii care brusc se lărgeau, topindu-şi zidurile în uluitoare ferestre, care, la rândul lor, se prefăceau în cer străveziu, înălţam ochi rotunzi şi suflete fremătătoare. Nu înţelegeam întotdeauna tot ce se vorbea, dar, după acele zile de sărbătoare, cenuşiul cotidian şi mult apăsător se transforma în jocuri cu mărgelele de sticlă…
Şi, mult mai târziu, în periplurile prin Iaşi (oraş al studenţiei şi, peste ani, al studiilor doctorale, al lucrului de tot bun în redacţia revistei „Cronica Veche”…) şi în reîntoarcerile la izvoarele culturale fălticenene, mi s-a dezvăluit, cu toată forţa personalităţii sale tumultuoase, neobositul căutător şi călător, omul de cultură, de spirit şi de lumină, pre numele său întreg Grigore Dragoş Gheorghe Ilisei. Mereu la braţ cu o doamnă de o frumuseţe aparte, care te captiva de la primul fir de dialog sau de la prima tăcere împărtăşită împreună…
Dăruit de Sus cu haruri peste haruri, trecând cu fruntea sus peste numeroase neamuri de furtuni, Grigore Ilisei se vădeşte a fi, la rândul său, un dăruitor prin excelenţă.
Dăruitor de bine, acel bine care nu aşteaptă deloc o răsplată, ci se risipeşte, constant, peste cei care au cu adevărat nevoie. Nenumăraţi oameni îi datorează lui Grigore Ilisei uşi deschise, mâini întinse, lacrimi şterse, cuvinte de îmbărbătare, parcursuri profesionale şi oportunităţi, gesturi mari sau mărunte care le-au jalonat, fără doar şi poate, traiectul existenţial. Unii au uitat, ori, pur şi simplu, s-au făcut a uita, ca un câmp lăsat în paragină, ce nu-şi mai aminteşte că a rodit cândva rodul cel bun… Cu ceilalţi, cu cei care-şi îngrijesc în suflet floarea recunoştinţei, ne întâlnim adesea, nu ridicând statui de vorbe calpe şi sunătoare a gol (căci omul acesta nu are nevoie de aşa ceva…), ci durând arcane de lumină, de la unul la altul…
Dăruitor de carte. Pagini şi pagini, microcosmosuri de gânduri. Povestiri, nuvele, romane, amintiri şi jurnale de călătorie, interviuri, portrete, cronici de artă plastică. Iată, cronicarul literar din mine nu poate să tacă, în tovărăşia acestor volume… Toate, într-un stil inimitabil, şlefuite până la străluciri de cristale rare şi nobile. Cuvintele i se supun autorului, alunecând dintr-un condei fermecat. Un orfevrier de vorbe, răsucind fire în pagini filigranate. După cum însuşi se confesează în cartea de interviuri realizată de Titus Vîjeu, bobul de talent al povestaşului va fi crescut şi nutrit din lecturi de factură diversă, însă mărturisite sunt filiaţiile şi corespondenţele cu Mihail Sadoveanu (L-am iubit şi-l iubesc pe Sadoveanu aidoma celor de demult care-i sorbeau pe aezi, iscusiţi în a-i scoate din contingent şi a-i transpune într-o lume a visării, a închipuirii, a nevăzutului, ce prin miracol exista, devenea reală.) şi Geo Bogza (Ca student şi autor de reportaj am admirat scrierile lui Geo Bogza, cele care m-au inspirat şi pe mine să abordez genul într-o manieră poematică. Scriam şi mă trezeam incantând aidoma lui Bogza.). De aceea, şi publicistica (policromă) ulterioară va sta mereu cu faţa întoarsă spre beletristică (trăsătură care-i va contamina şi transmisiunile sportive, inconfundabile), într-o simbioză reciproc potenţiatoare.
Solitar (într-o lume în care doar singurătatea creatoare ne mai poate salva de la agresivele şi paradoxalele ispitiri de zi cu zi ale întunericului) şi solidar (cu propria verticalitate şi cu semenii care tind mereu înspre stele), Grigore Ilisei continuă încă să mă surprindă, deşi a trecut ceva timp de când i-am citit pentru prima dată gândurile risipite fără cruţare în cărţi, articole, imagini zugrăvite cu lumină şi suflet. Cu talanţi neascunşi, destăinuiţi într-o poetică de adâncime a fiinţei, adăstând adesea pe muchia tăioasă a adevărurilor care nu se pot negocia, Domnia-Sa zăboveşte statornic la întretăierea liniilor astrale dintr-o palmă cerească, în ceasuri şi locuri anume scrise de Sus.
Însă lectura cărţilor sale e necesar să se desfăşoare între decodificare şi contemplare, deoarece receptarea lor prea grăbită ori superficială va conduce la ignorarea unor straturi de adâncime, la pierderea unor volute elegante ale discursului, la ratarea întâlnirii cu un martor şi mărturisitor al unor veacuri mult prea grăbite, mult prea înnegurate, care a avut răbdarea şi puterea de a-şi construi o heraldică personală, cruciformă şi luminoasă, din visuri, idealuri, modele şi încercări.
Prozatorul reliefează, cel mai adesea, existenţe palpitând în jurul unor circularităţi, clădite pe temelia unor valori de neclintit în ciuda vrăjmăşiilor care sufocă şi otrăvesc (prieteni făţarnici, deformări şi fracturări ale macroistoriei): familia, prietenia, iubirea, libertatea, chiar dacă cea din urmă va cere sacrificii, uneori peste puterile unui om obişnuit. Dar personajele lui Grigore Ilisei nu se vădesc niciodată a fi oameni obişnuiţi, ci, fie biruitori sau învinşi, toţi răscolesc cu tenacitate în propriul trecut ori clădesc relaţii cu germenii unui viitor cel mai adesea imprevizibil. Ele caută tot timpul câte ceva, sunt într-o permanentă şi efervescentă mişcare, fie înspre scăparea din ispitele de tot soiul ce răvăşesc fiinţa, fie înspre ascunderea propriilor sensibilităţi şi dureri, uneori alunecând în lumi răsturnate, în antilumi bazate pe raporturile inversate ale falselor valori.
Paginile poartă povara cuvintelor, înveşmântate cu greutate semantică şi cu virtuţi vindecătoare. Sunt remarcabile şi fragmentele descriptive în care peisajele vibrează la unison cu sufletele, într-o osmoză ruptă de praguri şi poduri, de graniţe, de distanţări, de interferări ale răului, de transformări radicale generate de perspectivările când accelerate, când încetinite. Lumile descoperite de zugravul de vorbe însă au o rezistenţă aparte, o stratificare cu multiple structuri de adâncime, iar culorile cu care autorul zideşte pagină după pagină nu sunt doar luminoase, translucide, conturând personaje memorabile, personajearhetip, ci alunecă adesea înspre măşti cenuşii sau negre de-a binelea, înşurubate pe chipuri amorfe, puse pe gâlceavă şi răfuială, pe căpătuială şi răzbunare.
Multe dintre volumele sale au toate virtuţile unui scenariu cinematografic, de la rupturi de ritmuri la replici alerte, dinamizante, şi, mai ales, tăceri încărcate de semnificaţii. Mai mult decât atât, ele respiră durere şi nădejde, iar autorul îşi poartă mereu cititorii între cele două talgere ale balanţei, între un dincolo şi un dincoace, în cărţi rânduite ca nişte chinovii de slove, chemându-ne pe toţi înspre o cuminecare cu apa neîncepută a luminii celei neînserate.
Dăruitor de frumos! Am urmărit, pas cu pas, înfiinţarea celor două majore gesturi de reverenţă în faţa comunităţii: Donaţia Ecaterina şi Grigore Ilisei de la Biblioteca Municipală „Eugen Lovinescu” din Fălticeni şi Colecţia de artă de la Mănăstirea Frumoasa din Iaşi.
Primei dintre ele i s-a atribuit un spaţiu special în nou-renovata clădire a bibliotecii fălticenene. Alături de o colecţie impresionantă de cărţi (peste 3000 de volume, cărora li se vor adăuga şi altele, în curând…), de o certă valoare, multe din ele cu autograful autorilor, spaţiul e îmbogăţit cu obiecte de artă, cu fotografii-document, cu manuscrise, cu biroul de scris al lui Grigore Ilisei, într-o reuşită reconstituire a spaţiului de lucru al scriitorului. Privirea hălăduieşte lacomă de la un raft la altul, vrând să cuprindă tot mai mult. Între două ferestre, adastă cel mai expresiv bust al lui Nicolae Labiş, datorat sculptorului Vladen Babcineţchi (o variantă a acestui bust, desigur, redimensionată, va îmbogăţi patrimoniul monumentelor de for public al oraşului Fălticeni), iar într-o laterală un altul, cel al Veronicăi Micle, sub semnătura lui Richard Hette…
Mă bucură mult faptul că acest loc nu e un simplu depozit de cărţi. Vizitatori mici şi mari îi calcă adesea pragul, pun întrebări şi primesc răspunsuri, îndrumaţi cu pasiune de personalul bibliotecii. Cei mai mulţi sunt fascinaţi de birou şi de manuscrise…
La Mănăstirea Frumoasa, în nou-renovatul Palat al Domniţelor, alături de Colecţia de artă bisericească, de cea de istorie şi de obiecte monahale, se răsfaţă o splendidă colecţie de artă, sub aceeaşi pecete: Ecaterina şi Grigore Ilisei. Văzându-o, nu poţi decât să exclami: da, frumuseţea există şi aici! Există şi ne cuprinde pe toţi, dacă ne lăsăm îmbrăţişaţi de ea… Astfel de gesturi (rarissime într-un timp al ego-urilor supraetajate, al falselor valori afişate cu mândrie, al antimodelelor prezentate cu sârg de mas-media…) dau samă de o pasiune mistuitoare, cea a colecţionarului de artă, dublată de bucuria de a dărui cetăţii şi locuitorilor săi ceva important din roadele strânse cu sârg.
Fotografii, documente revelatorii despre parcursul acestei deosebite familii, începând cu părintele Ilie Ilisei, cărţi şi albume de artă, şi, într-o vitrină specială, uneltele de lucru ale pictorului Adrian Podoleanu (pensule, paletă, tuburi de culoare) şi unele din modelele naturilor sale moarte, donate de familia artistului, toate vin să întregească răsfăţul vizual de pe simeze. Şaptesprezece artişti plastici, reprezentativi pentru arta românească, rotunjesc, prin harul lor artistic, Harul ceresc pogorât peste acest locaş nu de puţine ori încercat: Călin Alupi, Bogdan Bârleanu, Zamfira Bîrzu, Elena Uţă Chelaru, Victor Mihăilescu Craiu, Suzana Fântânariu, Mihail Gavril, Ion Grigore, Dan Hatmanu, Iulia Hălăucescu, Cela Neamţu, Costin Neamţu, Dragoş Pătraşcu, Adrian Podoleanu, Liviu Suhar, Silvia Tiperciuc şi Florin Ungureanu…
Dăruitor de imagini în mişcare. Îmi amintesc şi acum proiecţia unui film la una din ediţiile Festivalului Naţional de Literatură „Nicolae Labiş”, o peliculă realizată la Mălini, în care vizualul şi auditivul se împletesc într-o armonie unică. Această sinergică lucrare aveam s-o întâlnesc în fiecare filmare marca Ilisei, mereu actuale, mereu provocând la noi descoperiri de nuanţe ale spiritului…
Dăruitor de nădejde, de putere, de viaţă. Nu, nu exagerez cu nimic. Deşi, de obicei, nu vorbesc public despre problemele mele personale, dau mărturie aici despre una din întâmplările (neîntâmplătoare) care mi-a marcat definitiv existenţa. În martie 2021, într-una din convorbirile noastre telefonice, am ajuns cu discuţia la subiectul doctori, spitale, suferinţe. Se împlinea o jumătate de an de la plecarea Doamnei Ecaterina, rană şi durere în veci nestinse. Sub un impuls inexplicabil, i-am mărturisit că şi eu caut un doctor (mai exact, o doctoriţă…) care să evalueze un nodul la sânul drept, ce părea că a luat-o razna. A fost singura dată când omul acesta, de un calm aproape legendar, şi-a ieşit din fire. M-a ocărât bine de tot pentru faptul că am stat atât de mult până să ajung la un consult medical, a pus mâna pe telefon, mi-a găsit specialişti care m-au primit de urgenţă. În cinci zile aveam deja investigaţiile făcute şi diagnosticul pus; mai mult a durat confirmarea examenului de biopsie… Am intrat în vârtejul unui sistem pe care nu-l ştiam decât din vagi şi colaterale discuţii: IRO Iaşi… Şi dacă am ieşit cu fruntea sus şi de acolo (din încercările numite chimio-terapie, operaţie, radioterapie), acest lucru i se datorează, cu siguranţă. Nu doar pentru faptul că ajunsul târziu la doctori nu s-a trans-format în mult-prea-târziul ameninţător, ci şi pentru permanenta grijă, încurajare, încrederea că totul va fi bine! Şi a fost bine, şi este bine, cu ajutorul lui Dumnezeu! De aceea, mulţumirile mele nu pot încăpea în aceste rânduri şi cuvinte fugare…
Dăruind lumină din Lumina cea neînserată, dăruindu-se pe sine, luptând lupta cea bună, Grigore Ilisei pune în rost şi în bună rânduială răni interioare traduse într-un parcurs exemplar de fapte, deveniri ale fiinţei care durează din acest drum un model pentru generaţiile următoare. Lumina unei vieţi întregi, nu de puţine ori greu încercate, şi construirea sinelui pe coordonatele unei libertăţi interioare asumate, iată câteva din axele de forţă ale personalităţii lui Grigore Ilisei, ce ne oferă o posibilă imagine integratoare: scriitor, publicist, om de radio şi televiziune, călător, căutător şi păstrător de valori şi modele, ctitor de instituţii culturale, critic şi colecţionar de artă, prieten, stâlp de familie, dar, mai presus de toate, OM dăruitor de lumină!
MIHAELA GRĂDINARIU
Comentarii