Povestea răsculaţilor de pe “Bounty”

În anul 1769, când căpitanul James Cook a cercetat insula Tahiti, a fost din cale afară de interesat de studierea unui arbore ale cărui fructe să constituie o hrană perfectă. Acest copac asigura tahitienilor o hrană completă, de aceea el a primit numele „arborele de pâine”.

Întorcându-se în Anglia, Cook a publicat o ştire care a aprins fantezia multora. Autorităţile engleze au aflat astfel despre existenţa arborelui de pâine, într-o perioadă când în coloniile engleze din Indiile de Vest şi Jamaica problema alimentării sclavilor negri se punea cu foarte multă acuitate.

Şi atunci a apărut întrebarea:

– De ce n-ar fi posibil ca arborele de pâine să fie dus şi în Indiile de Vest şi aclimatizat?

Iar atunci Amiralitatea a cumpărat nava “Berthia”, ce a fost dusă în docuri şi reparată, după care a fost numită “Bounty”. Navei i s-a adăugat o punte falsă, i-au fost făcute diferite găuri în care urmau să fie puse ghivece mari de flori. I-a fost construit un sistem special de udare a puieţilor care permitea ca apa folosită la udatul puieţilor să fie recuperată şi folosită.

Sarcina aducerii puieţilor arborelui de pâine i-a revenit căpitanului Bligh, un marinar extrem de priceput, care îl însoţise în ultima călătorie în jurul lumii pe James Cook. Acesta avea o mare experienţă în navigarea pe oceanele lumii. Echipajul navei era format din patruzeci şi patru de persoane – ofiţer secund, cinci ofiţeri inferiori, câţiva specialişti şi, în fine, paisprezece marinari.

Căpitanul Bligh nu avea caracterul cel mai frumos din lume, îşi stăpânea cu greu firea păcătoasă. Bligh avea tot timpul pe limbă o înjurătură şi ameninţa membrii echipajului cu pumnul. Avea înclinaţia de a sustrage diferite produse din hrana echipajului: caşcaval, carne de porc, carne de vită, nuci de cocos sau de cumpărare la preţuri de nimic a animalelor de carne cumpărate de membrii echipajului de la băştinaşii insulelor întâlnite în calea lor. La acestea se adăuga micşorarea raţiilor de hrană, stârnind mânia şi chiar ura celor aflaţi sub comanda sa.

Mulţi membri ai echipajului au fost acuzaţi de lipsă de respect, obrăznicie, furt, fiind condamnaţi la biciuire – pedeapsă foarte aspră, dar la ordinea zilei în marina engleză.

Încercând să ajungă în Pacific pe la Capul Horn, a întâlnit în drumul său o furtună cumplită ce a ţinut din 24 martie până la 22 aprilie, fapt ce l-a determinat pe căpitanul Bligh să se îndrepte spre Capul Bunei Speranţe. De aici a traversat Oceanul Indian atingând ţărmurile de sud ale Australiei şi mai apoi ale Tasmaniei, reuşind, la 26 octombrie 1788, să arunce ancora pe ţărmurile tahitiene.

În Insula Tahiti, căpitanul Bligh a fost întâmpinat de Tinahu, căpetenia localnicilor, care i-a comunicat că putea lua din insulă câţi arbori de pâine dorea. Însă s-a ivit o problemă: arborele de pâine era tocmai în perioada de înflorire, din care cauză nu putea fi plantat în altă parte. Din această cauză, “Bounty” trebuia să rămână în apropierea insulei încă vreo câteva săptămâni.

Între timp ofiţerii şi marinarii s-au împrăştiat pe insulă, unde şi-au făcut prieteni, dar mai ales femei-prietene, Tahiti fiind considerată de toţi raiul de pe pământ.

Nu au trecut însă decât zece zile de la sosirea în Tahiti şi imaginea ideală a raiului a fost tulburată de pedepsirea marinarului Alexander Smith cu douăsprezece lovituri de bici, urmată de pedepsirea prin biciuire a altor doi marinari. În faţa acestui comportament brutal, trei marinari au dezertat. Fiind prinşi, marinarii dezertori au fost pedepsiţi la o îndoită biciuire: jumătate din lovituri urmau să fie aplicate imediat, cealaltă jumătate peste două săptămâni.

După aceste întâmplări nefericite, în ziua de 17 martie 1789, o mie şi cincisprezece arbori de pâine, fiecare cu ghiveciul propriu, au fost urcaţi pe puntea lui Bounty. Odată cu ridicarea ancorei la 4 aprilie 1789, au urmat alte pedepse prin biciuire aplicate marinarilor; motivul: nesupunerea. Chiar ofiţerul secund Christian Fryer şi-a înaintat demisia motivând: “Domnule, măsurile dv. sunt atât de aspre încât eu nu-mi pot îndeplini îndatoririle. De săptămâni întregi viaţa mea alături de dv. a devenit un infern”.

Punctul culminant al relaţiei căpitanului Bligh cu echipajul a fost acuzele şi umilirea lui Christian Fletcher, adjunctul ofiţerului secund. Acesta, împreună cu marinarii biciuiţi, l-au arestat pe căpitanul Bligh, care, împreună cu încă nouăsprezece oameni din echipaj, au fost părăsiţi în Oceanul Pacific într-o prăpădită de barcă, cu extrem de puţine provizii.

Incredibil dar adevărat, după patruzeci şi una de zile, barca a ajuns în Batavia (actuala Djakarta).

Bligh a fost primul care a ajuns în Anglia, prezentând Amiralităţii versiunea după care a scris o carte care “s-a vândut ca pâinea caldă”. Amiralitatea engleză l-a trimis pe Bligh şi pe ceilalţi oameni din barcă în faţa tribunalului militar, acuzaţia fiind pierderea lui “Bounty”; însă toţi au fost puşi în libertate.

La câteva zile după pronunţarea sentinţei, din Portsmouth pleca spre Oceanul Pacific fregata “Pandora”, care avea misiunea să-i găsească pe răsculaţi şi să-i aducă în Anglia pentru a fi spânzuraţi.

După cum menţionează documentele Amiralităţii britanice, pe puntea lui “Bounty” au rămas douăzeci şi cinci de oameni, dintre care opt răsculaţi şi Fletcher Christian, care pre-luase comanda. Christian i-a întrebat:

– Încotro vreţi să navigăm?

Cei mai mulţi au spus Tahiti, dar Christian Fletcher era convins că aşa ceva este imposibil. El s-a gândit că dacă Bligh va scăpa cu viaţă, mai mult ca sigur o corabie va fi trimisă să-i caute. El a propus să se îndrepte spre insulele Toubonei, aflate la 800 km depărtare de Tahiti. Au căzut de acord să se îndrepte într-acolo, unde au şi ajuns la 28 mai 1789. Aici au constatat că pe insulă nu se creşteau capre, porci sau păsări de curte. Din această cauză s-au întors în Tahiti, unde şi-au făcut provizii de animale, după care s-au îndreptat din nou spre Toubonei. Aici însă au izbucnit conflicte între englezi şi băştinaşi din cauza femeilor, motiv ce îi determină pe unii englezi să se întoarcă în Tahiti pe motiv că ei nu s-au răsculat împotriva căpitanului Bligh şi vor fi absolviţi de pedeapsa capitală.

La 22 septembrie 1789, “Bounty” a ancorat în Golful Matavai, lăsându-i pe cei doritori de a se întoarce în Anglia după care vasul a ridicat ancora avându-i la bord pe Christian, Williams, Martin, Quintal, Smith, Mc. Coy, Young şi Brown, având alături un grup de băştinaşi, bărbaţi şi femei ce au plecat spre necunoscut.

Căpitanul Bligh, care continua să navigheze în chip de erou, nu a aflat niciodată nimic despre oamenii care-l urmaseră pe Fletcher Christian. În anul 1808, într-o insulă din Pacific ancorase un vânător de foci american, Folger. De el s-au apropiat repede mai multe pirogi. În ele se aflau copii care – lucru cu totul neobişnuit – rosteau cuvinte englezeşti.

Lui Folger nu-i venea să-şi creadă urechilor. Ajuns pe uscat, el s-a întâlnit cu Alexander Smith, ultimul supravieţuitor de pe “Bounty”. Acesta trăia pe o insulă cu douăzeci şi patru de oameni, femei şi copii, pe jumătate tahitieni, pe jumătate englezi.

Smith i-a povestit lui Folger că, după moartea lui Christian Fletcher, cei veniţi din Tahiti au hotărât să-i omoare pe englezi. Zis şi făcut, dar în noaptea următoare tahitienii au fost omorâţi de văduvele acestora. În felul acesta, Smith a rămas singurul bărbat de pe insulă. Cei rămaşi pe insula Tahiti au fost arestaţi de ofiţerii de pe nava “Pandora”, duşi în Anglia după mari peripeţii, iar unii condamnaţi la spânzurătoare.

Aşa s-a încheiat răscoala de pe “Bounty” şi aşa a devenit cunoscută în lume Insula Pitcairn din largul Pacificului.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU