„În ţara asta furăm unul de la altul şi toţi de la stat” spunea cineva! Şi bine spunea… Şi încă se poate fura, pentru că resursele nu s-au epuizat. Se fură tot, de la idei valoroase la fier vechi! Se fură la orice nivel, din palat până la cocioabă! Furtul este generalizat, diferă doar valoarea sa şi şansele de a fi depistat şi prejudiciul recuperat. Depistarea şi recuperarea este în sarcina „organelor competente” (îmi place la nebunie sintagma) care au performanţe diametral opuse în funcţie de autorii infracţiunii. Arestează găinari şi îi trec cu vederea pe cei care au pus mâna pe fabrici, suprafeţe imense de teren sau „drepturi de autor” la nişte preţuri „de râsul curcilor”.
Furtul şi varianta sa agresivă, jaful, ne-au însoţit în toată istoria şi au cam „veştejit” imaginea cu care ne lăudăm de popor ospitalier şi care nu a râvnit la pământurile altora. Strămoşii noştri, dacii, un popor războinic şi iubitor de jafuri, s-au remarcat prin desele incursiuni peste Dunăre în provinciile romane. Aceste acţiuni erau întreprinse iarna, când Dunărea era îngheţată, iar triburile geto-dacice nu mergeau să colinde sau să joace căluşul, cu care ar fi avut succes! Şi nu se întorceau doar cu colăcei, nuci, mere ori beţi turtă. În perioada medievală, toţi conducătorii, mai mari sau mai mici, erau cu ochii pe vecini, pentru a detecta un semn de slăbiciune şi a năvăli în scop de jaf şi ocupare de teritoriu! Şi atacau turcii necredincioşi în sud, catolicii în vest şi fraţii de credinţă ortodoxă pe oriunde îi vedeau slăbiţi!
Românii nu condamnau hoţii (nu prea o fac nici acum…) dacă nu erau victime! Ba chiar îi simpatizau şi îi considerau, ca şi în zilele noastre, bărbaţi adevăraţi. Hoţii de drumul mare numiţi generic „haiduci” sunt eroii pozitivi ai poveştilor şi baladelor unde sunt prezentaţi ca răzbunători a celor oprimaţi! Aşa să fie? Împărţeau ei bunurile jefuite de la boieri cu cei sărmani? Poate doar în stare avansată de ebrietate sau când îşi cumpărau adăpost sau informaţii!
În perioada comunistă, când practic toate mijloacele de producţie au fost confiscate de la proprietari (moşieri, burghezi şi chiaburi), cetăţeanul român a început să fure, aproape organizat, de la „stat”! Românul nu a înţeles – şi bine a făcut – că el este statul. Iar în mentalul colectiv a apărut credinţa, chiar spusă direct (am auzit-o personal) că: este păcat să furi de la oameni, dar de la stat nu! Pentru că şi statul ne-a furat pământul, animalele, atelierele, utilajele agricole etc. CAP-ul nu a fost considerat o formă de asociere între ţărani, ci o modalitate de confiscare-furt executată de bolşevici!
La întrebarea legitimă dacă statul fură de la cetăţeni, înainte sau acum răspunsul nu poate fi decât afirmativ! Şi cu cât statul este mai autoritar (dictatură), cu atât furtul este mai neruşinat şi mai intens, generând sărăcie pentru cetăţeni şi averi fabuloase pentru „reprezentanţii statului” (oligarhii ruşi, care au admiratori şi la noi). Tot ce are statul este obţinut (furat cu legea în mână) de la noi. Democraţia este singura formă de organizare statală care menţine nivelul furtului în „limite rezonabile”! Societatea umană fără furt nu a fost inventată şi nici nu va fi! Deci mesajul către demnitari ar fi: „Mai puţin, mai discret şi fără etalarea nesimţită a rezultatelor furtului”! Îi credeţi capabili să se conformeze? Nu prea! Nu sunt suficient de democraţi (adică nu le este frică de consecinţe).
DAN STRUTINSCHI
PS: Numărul păsărilor din oraş este sufocant (ciori, porumbei). În alte ţări se utilizează păsări de pradă sau hrană cu substanţe sterilizante pentru limitarea numărului. Ioane, ar fi o soluţie.
Comentarii