La aproape şase sute de zile de război, lumea pare a fi găsit motive, abia acum, să intre în pasa unei creşteri sporite a îngrijorării şi a agitaţiei. E de captat un frison bântuind peste tot, deşi n-ar fi uşor de probat că au apărut cauze anume pentru asta. Poate că, mai ales, să se fi cam terminat combustia pentru percepţia conform căreia, ca la spectacol, te uiţi din sală şi de la balcon, stând confortabil, la desfăşurările din scenă – cu privirea şi interesul dedicate, după criterii proprii, unor detalii relevante doar pentru tine. Alegi de acolo numai ce ţi-e convenabil – iar moralul te susţine şi te ajută să ocoleşti neplăcutul. Eşti rezilient şi rămâi pozitiv – doar învăţăm asta în şcoală acum. În plus, războiul, fireşte că războiul altora, dacă personal ştii să-l gestionezi, îţi poate aduce avantaje şi câştig, pentru că el este un mare consumator de multe lucruri şi e un cumpărător avid şi strâns cu uşa. Nici măcar nuţi cere să te dai prea tare peste cap.
Însă tot mai pregnant ţi se impune parcă, în ultimele zile, imaginea cu cei din dreapta şi din stânga căscând brusc gura şi ochii de uimire şi afiliindu-se unul după altul corului din ce în ce mai numeros care intonează fără dirijor, spontan şi tot mai tenorial, aria alertei şi chiar a spaimei faţă de ceea ce până aici trecuse, în mare măsură ca în prezenţa ficţiunii, mai cu seamă drept povestea altcuiva şi, oricât de aducătoare de nelinişti din gama posibilului şi a interogaţiei în sine, totuşi, hotărât, nu povestea ta şi nu cu şi printre ale tale, ci, pentru tine, doar o fabulaţie.
În foamea lor hapsână de ştiri de indiferent ce culoare, gazetarii au răspăduşit realităţile şi s-au burzuluit să vânzolească pacea unei lumi anevoie de mişcat după ce au cam trecut dincolo de hotarul vieţii generaţiile care au trăit în Europa efectiv războiul. Ba chiar şi urmele lor orale şi ecoul acestora s-au cam stins. Iar din cărţi, bateria trăirii se încarcă greu şi capricios. Aşadar, oricât de plin de elan şi de probe, fără cine ştie ce succes real, deci, asaltul jurnalistic – salata lui de fapt divers, chiar căutată şi bine plătită, nereuşind să obţină aşa ceva. Cauza stă, se înţelege, preeminent la receptor şi în receptare, dar în relaţie cu efectul, constatarea e lipsită de orice importanţă.
Nu-i vorbă, pe ici şi pe colo se mai auzise de nişte războaie locale – nişte din astea, îţi vine să spui, pe care cei ce le-au socotit necesare şi le-au pornit şi le-au întreţinut s-au străduit să le facă astfel încât, contând pe dispoziţia egoistă şi pe comoditatea generalizată a omului de azi, să ţină cât mai adormită atenţia lumii şi să-i menajeze cât mai cu răspundere eventualele dispoziţii sensibile în materie.
Tot un război local, în ultimă instanţă, şi cel din Ucraina – o misiune specială a unor multe sute de mii de militari ruşi şi a cvasi-întregului arsenal de arme şi de mijloace de toate mamele ale unei mari puteri militare a lumii. Cu tot nişte sute de mii de oameni scoşi din luptă, morţi şi răniţi, cam vreo trei ruşi la un ucrainean, s-ar zice aritmetic, cu stricăciuni şi distrugeri inimaginabile pe care ochiul camerei de filmat ţi le arată fără să tremure, cu vetre ale unor şiruri de generaţii făcute una cu pământul, cu zeci şi zeci de mii de refugiaţi împrăştiaţi care încotro şi mai ales fără semne că nebunia s-ar opri.
La început, poporul de rând, creştin aievea şi sensibil la obrajii plânşi, le-a ieşit în întâmpinare fugarilor din calea dezastrului cu ce-a putut şi a ogoit mame şi copii, însă deşi efectul dispoziţiei lui empatice profunde nu s-ar putea spune că a dispărut, e cert că ceea ce a urmat primelor săptămâni de pod de flori n-a mai fost nicicum efuziune. Au venit, după jurnalişti şi împreună cu ei, politicienii, profitorii, influencerii de felurite orientări şi le-au deschis oamenilor ochii asupra unor detalii care au contat, iar lumea şi-a reluat încet-încet locul obişnuit, revenind la traiul ei în amestec leneş de raţionalitate critică şi de afect calm. N-au căpătat câştig de cauză ruşii, nici vorbă, cel puţin la noi, şi n-au murit compasiunea pentru ucraineni şi convingerea că adevărul e de partea lor, însă toate s-au pus în cântar astfel încât, în rezumat, a rezultat riscul de preocupare mai multă pentru ale altora decât pentru ale sale, ceea ce s-a considerat în cele din urmă inacceptabil. Cum se va fi întâmplat şi prin alte locuri, poate chiar mai degrabă şi mai ferm. Nu e problema noastră, nu e treaba noastră – asta s-a auzit spunându-se în multe şi felurite limbi. Deşi este treaba tuturor în principiu şi în general şi chiar, în anumite privinţe, poate că de o vizibilitate mai redusă, mai mult decât atât. Cu preţul unei Ucraine care nu vine totuşi de altundeva decât din marele imperiu slav de la Răsărit şi care dă semne de comportament de putere mare şi aptă de excese încă înainte de a fi aşa ceva şi al oricăror urmări posibile ale acestei înclinaţii naturale a Kievului, Ucraina nu trebuie lăsată singură, nu trebuie să piardă confruntarea şi cel puţin Europa e nevoie să înţeleagă deplin că războiul nu e doar al Ucrainei şi să reacţioneze în consecinţă. Au susţinut mulţi asta, dar nu toţi, nu constant, nu în consecvenţă şi nu perseverent fără să pândească interese de ordin practic vădite.
Neezitantă şi egală mereu cu sine a rămas propriu-zis doar Rusia. Funciar extensivă, cu respiraţia învăţată cu lărgimile siberiene şi de aceea războinică şi anexionistă în toate punctele cardinale, ea îşi concepe securitatea ca aflată în relaţie strânsă cu orice se întâmplă peste mări şi ţări şi face liste de neprieteni de mai mult de o mie de ani – şi nu se va opri din exerciţiul ei dacă nu va fi oprită. Poate că tocmai ajungându-se la faza critică de impunere a acestui adevăr, pasa de îngrijorare şi de alertă a lumii – care, dacă nu e numai o impresie, atunci nu poate fi decât un semn bun. Ca şi acela, de pildă, care ar da ca destul de limpede că slavii vestici şi balcanici (priviţi mereu dinspre Kremlin ca trecuţi, obraznici, de partea duşmanului mişunând oriunde, ziua şi noaptea) tind să se delimiteze definitiv de cei răsăriteni – desigur, într-un proces complicat, marcat de temeri şi de reţineri, poate că măcar unele justificate. Pentru că, în ciuda declaraţiilor lui de un fel, nu o dată Occidentul a putut proceda cu totul altfel, peste capul celor mici şi nepăsător cu aceştia. Ba şi mai mult, unitatea lui are găuri precum caşcavalul – poate că nu atât netratabile cât cultivate mai la vedere sau mai în ascuns.
Oricum, curând probabil că ceva se va alege semnificativ şi cu urmări. Prea multora misiunea specială li se pare dintr-o dată croită pe a se lungi într-un război veşnic. Pot ieşi la iveală lucruri şi stări de lucruri cu impact mai mare decât al măruntelor şi neconcludentelor resturi de drone ruseşti căzute în delta românească. Şi nu-i deloc o surpriză că Putin şi-ar pregăti poporul pentru războiul care nu se termină niciodată şi că n-ar înţelege cum să piardă. Sunt mai multe cele pe care Putin şi Lavrov şi ai lor arată că nu le înţeleg ori le înţeleg exclusiv într-un fel propriu, iar Maria Zaharova, săraca, abia reuşeşte să le bâlbâie în acreala ei de lămâie stoarsă până la capăt. Asta în vreme ce mari oligarhi ruşi derapează pe poziţii antiruseşti, vorba lui Dmitry Peskov, şi Occidentul îi scoate din listele de sancţionaţi şi e convins că s-a ajuns, cu expresia lui Blinken, într-un punct de inflexiune în care o epocă s-a terminat şi o alta începe.
Nicicum de speriat, dar interesant – şi pare să mai rămână doar de văzut ce şi cum.
AUREL BUZINCU
Comentarii