Are multe şi însemnate aptitudini în primul rând democraţia – de unde i se şi trage bunul renume şi vine frecvenţa cu care se optează în lume pentru avantajele şi binefacerile ei. Desigur, acolo unde organul opţiunii este dezvoltat, sănătos şi funcţionează normal, produsul lui este preţuit şi în alcătuirea vieţuirii împreună, se poate opta, adică omul are voie să opteze şi efortul lui în acest sens are rost. Lucru însă deloc simplu, inclusiv pentru că, printre multele şi însemnatele aptitudini ale democraţiei e şi aceea a ei de a exista, nu doar la noi, în variante numeroase şi foarte diferite, până chiar la opusul ei ambalat şi etichetat democratic. Încât merge bine vorba cvasipopulară „democraţii şi democraţii”. Sau, tot hâtru popular, „care de care mai democratică”. Bine, că s-ar putea zice şi altfel, chiar în mai multe alte feluri, dar poporul, nu doar al nostru, este de la natură pozitiv, optimist şi politic corect, încât democraţiile sunt, oricât de diferite ar fi ele, doar „care de care mai democratice”. Iar asta, atestând existenţa opţiunii – fie ea şi mai ferit exprimată ori numai ca decor ambiental, dezirabil sau nu – vorbeşte şi despre democraţiei, tocmai uzând de aptitudinile ei, dar sceptic, cu sau fără surâs ironic, numai de un vag al ideii şi fireşte că numai de un şi mai vag al transpunerii ei în viaţă (cu o expresie de mare succes cândva şi unora cunoscută încă).
Acum, că de unde în popor dispoziţia asta de a trata aşa un lucru atât de serios precum democraţia? Poate că din mai multe care se ştiu pe acolo, prin popor, însă se dă ca cert că şi din constatarea pe cont propriu şi pe bază de experienţă îndelungată că, îndeobşte, în privinţa democraţiei, mai mult se discută decât se face, că se discută mai mult teoretic, pe marginea practicii aferente, şi că democraţia, cu foarte rare excepţii, este, până astăzi şi parcă tot mai accentuat astăzi, cu deosebire preocupare şi dragoste şi, chipurile, aspiraţie a cercurilor antiguvernamentale, de opoziţie, şi tot îndeobşte, mai puţin până la deloc treabă a celor propriu-zis guvernamentale, a conducătorilor aflaţi în exerciţiu. Şi când se întoarce roata şi se schimbă domnia, tot aşa. De unde vorba că schimbarea domnilor, bucuria nebunilor – pentru că poporul nu le poate decela şi spune explicit şi expresiv chiar pe toate, dar pe unele le nimereşte definitiv câteodată.
În spaţiul celor de pe scaune şi de la butoane – dincolo de zăbrelele la care, venit de peste tot cu saci doldora de opţiuni, se opreşte obişnuit poporul cu gura căscată, de bună seamă că asta din înalte şi de înţeles raţiuni – grija fundamentală este ca lucrurile să meargă bine şi e fapt curent acolo convingerea că oricare din cele care ţin de democraţie pot influenţa oricând negativ bunul mers. De altfel, s-a dovedit concludent că tratamentul democratic aplicat situaţiilor grele, încurcate, de criză nu dă rezultate pozitive şi durabile – ceea ce e menit să împrăştie înţelesul că democraţia este o stare de confort sporit, un fel de trai al zilelor de sărbătoare, care fireşte că n-au cum să ocupe toată săptămâna, iar confortul se ştie că e costisitor şi ca să ne fie într-adevăr bine, atât în prezent, cât şi în viitor şi mai ales în viitor, pentru că viitorul e totul, ceea ce e scump trebuie consumat cu măsură.
Sigur că s-ar putea săpa un pic mai adânc pentru a se afla care este în general provenienţa situaţiilor de criză de natură să-i pună în gardă pe guvernanţi şi să pună pe jar democraţia şi cum anume se explică pilotajul care te ţine aproape permanent sub ameninţarea eşecului şi a eşuării – dar preocupaţi ca lucrurile să meargă bine, urmaşii lui Pericle n-au de regulă timp de ceea ce poate lesne să treacă drept o evidenţă, un de la sine înţeles, întocmai grijii lor pentru bunul mers. Şi prin urmare, mai tacă din gură Casandrele şi Sibilele, iar Academia să-şi mai vadă de ale ei şi să fie cuminte, aici numai noi ştim ce şi cum. Şi sigur că s-ar putea săpa mai adânc, dar nu cine ştie ce de adânc, pentru a se afla ce înseamnă în ultimă instanţă acest lucrurile să meargă bine şi dacă nu cumva, de fapt, democraţia se întâmplă să se spargă ţăndări ori măcar să se ciobească tocmai ciocnindu-se de ea însăşi atunci când bunul mers este, privit în efectele lui populare, un ceva cu totul şi cu totul relativ – cultivat cu strădanii şi sârg mai cu seamă pentru că el dă fructul minunat care poate reînnoi periodic sufragiul necesar unui nou mandat dedicat bunului mers.
Sofisticată zicere, poate, dar mai ales sofisticată treabă democratică: jmecherie de-a dreptul, furtişag, înşelătorie, neam ceva mai emancipat cu darurile electorale în ulei, zahăr şi găleţi de plastic inscripţionate cu sigla de partid. Şi neam cu altele asemenea. Dar în absenţa competenţei omului de stat veritabil şi cu piaţa politică populată numai cu înscrişi pe liste de partid nu e de aşteptat altceva. Că democraţia în sine iese şifonată rău din atare flux tehnologic de procurat voturi şi că, astfel folosită, ea însăşi se compromite în timp? Mediocritatea în acutizare a conducătorilor este astăzi, la noi, dar şi deopotrivă pe la alţii, o temă curentă de meditaţie frisonată şi de exprimare publică în registrul reproşului şi al condamnării. Şi e întemeiată deplin şi întrebarea: o fi un paradox al democraţiei acesta, un curs în marginile firescului, adică natural, un produs al democraţiei înseşi şi boala ei autoimună?
In polisul atenian, pre cât se poate afla, să fi domnit un fel de democraţie numită directă, instituţia de bază a puterii fiind adunarea populară. În cadrul acestei adunări s-ar fi format voinţa comună în temeiul căreia se hotăra ceva pentru toată lumea, se adoptau legi, se luau decizii. Puterea adunării poporului nu era de nimic limitată şi era din plin prezentă până în viaţă personală a tuturor indivizilor. Sigur, dacă a fost într-adevăr aşa, trebuie să fi fost vorba de asumarea şi de practicarea activă în absolut a unor valori şi a unor considerente de factura aceasta, printr-un fel de contract social, cum se va spune mai târziu raţionalist şi ateu.
Cum anume să se poată asta efectiv şi în eficienţă, iată un lucru nu tocmai lesne de explicat – dar mai ales de admis, pentru că democraţia de azi este rezultatul evoluţiei către o lume care nu poate şi nici nu vrea să se conceapă pe sine în afara unor elemente constitutive intermediare, menite, se zice, să deschidă statul către cetăţean, dar şi, mai rar discutat, să coaguleze şi să susţină închegarea de structuri ale statului paralel al politicianului şi al funcţionarului. Sau, mă rog, al unora dintre aceştia. Poate că să fi fost vorba, în democraţia antică, de un teritoriu restrâns, al oraşului-stat, de cifre restrânse ale participanţilor, cetăţenii democraţiei, pentru că, totuşi, suntem pe terenul unei democraţii sclavagiste – realitate pe drept cuvânt inacceptabilă azi, dar şi, în acelaşi timp şi deja de multă vreme, substanţă activă pentru o lozincă mănoasă a politicianului modern. Popor, naţiune, mulţime, mase, colectiv, comunitate, interes public etc. pot bloca azi pe oricine, orice, oricând. Chiar neonest invocate şi mai ales aşa şi chiar dacă, nu mai puţin de luat în seamă, realităţile la care se trimite prin ele pot fi şi sunt adesea de un nivel al calităţii umane situat sub cel pretins de funcţionarea democraţiei – care probabil că trebuie neapărat privită ca treaptă de emancipare culturală prin raportare la specificul convieţuirii primitive. Or, s-ar cuveni să nu se poată ignora – chiar cu preţul pierderii unor voturi – că există în popor mult tătic gol pe dinăuntru şi cu lanţ gros de aur la gâtul muşchiulos şi multă mămică guralivă cu cercel oriunde şi care, împreună, au pretenţia de a participa democratic, de pildă, alături de odrasla lor cooptată în consilii ale elevilor, la conceperea şi legiferarea domeniului şcolii şi al educaţiei. Şi că politicianul nu doar că le dă cuvântul – oare de ce?…
N-o fi oare cumva de conchis că prin emancipare culturală şi ca urmare, fără să-i consulte pe Marx, Engels, Lenin, Stalin, Mao şi alţii în materie de preeminenţă a legii lupte de clasă în determinarea evoluţiei istorice a omenirii, democraţia directă antică va fi reuşit să facă regulă în convieţuire? Adevărat însă că nu pentru multă vreme – şi o cotitură oligarhică să fi marcat sfârşitul Atenei democratice. Încât e de pus şi întrebarea dacă poate într-adevăr cultura să-l înfrâneze pe humanoidul adus de putere în vecinătatea oportunităţilor şi a înlesnirilor de a se îndestula peste nevoi şi necuvenit. Pentru că, poate ori nu poate cultura să facă asta, bătălia politică se poartă pentru dobândirea puterii şi are loc nu spre alungarea celor care nu doresc fericirea poporului, ci mai ales sub ochiul care ţinteşte bunătăţile depozitate în bugetul public şi în averea tuturor. Reforma hristică a iubirii aproapelui, vizând şi ea convieţuirea, ştia asta şi atribuia culturii înţelesul de asumare şi practicare a valorilor în termenii totali al credinţei.
Pentru sceptici însă, mai curând democraţie aievea n-a exist niciodată sau, optimist, pe placul celor care se hrănesc pe trupul ei ideologic, a existat insular, în condiţii conjuncturale, fără şanse prea mari de supravieţuire, de perpetuare, de generalizare. Ori poate că e vorba de un proiect care îşi face cu mai mult sau mai puţin succes încercările şi se dovedeşte utopic în absenţa bugetului consistent şi a cămărilor pline ale averii publice şi iluzoriu când acestea există.
AUREL BUZINCU
Comentarii