Moto:
Când l-am întrebat dacă locuieşte într-o oglindă, mi-a spus: – Ba bine că nu, ştiind că nimeni n-o să înţeleagă. Doar că, a continuat el, pe cât locuiesc eu într-o oglindă, o oglindă locuieşte în mine. Şi astfel a început mişmaşul, harcea-parcea, gavota, desperarea.
(Dintr-un scriitor quasi-necunoscut)
Episodul I
În mai multe episoade săptămânale, acest text face parte dintr-un studiu mai amplu despre complicaţii ani ai primului deceniu din secolului XX. De fapt, după înregistrarea radicalelor conflicte politice care dezbinaseră lumea românească din Bucovina momentului, după decuparea opiniilor, argumentelor, acuzaţiilor, calomniilor de tot felul şi după punerea în scenă şi interpretarea faptelor (nici măcar nu le voi rezuma aici!), am simţit că e nevoie de o pauză de respiraţie. E vorba pur şi simplu de o călătorie prin Cernăuţi şi prin Bucovina de acum o sută şi mai bine de ani. Cum ştim însă prea bine, nimic nu este, nu poate fi inocent. Înregistrarea faptelor (sau ceea ce se doreşte aşa ceva) nu se poate elibera de demonul interpretării. Simplul fapt de a pune faptele într-un scenariu generează sens. Orice decupaj e o intenţie.
O călătorie prin Cernăuţii de la 1900? Nu rezist tentaţiei de a vorbi în frazele acestea introductive despre o experienţă pe care o cred comună. Privind intens nu un perete alb, cum spunea Nicolae Breban în Drumul la zid, ci punctele nedistincte ale unei materii cu contururi vagi, nedistincte, constaţi cum treptat se configurează un desen, volatil, fireşte, care spune ceva şi despre obsesiile care te stăpânesc (realitatea e şi construcţia minţii noastre), dar şi despre ce e totuşi lumea, din care, inevitabil, facem parte. De la o vreme nici nu mai ştii dacă nu cumva tu nu priveşti lumea, produs al aceste priviri intense, ci locuieşti în ea. Iată experienţa pe care am avut-o citind şi recitind ultimele pagini ale periodicelor momentului, paginile cu anunţuri, reclame, informaţii de tot felul. Ele toate devin o poartă prin care cobori în alt timp. Prin urmare, să călătorim prin Cernăuţi, prin Bucovina, ştiind că, în vremurile acelea atât de complicate politic, viaţa îşi urma cursul.
Mai întâi, să ne lăsăm purtaţi de mână de altcineva. În 1905, într-o călătorie care nu era de plăcere, Iorga remarca schimbările la tot pasul. Deşi „cum vii de la gară, spune el, vezi în suişul greu de pe dealul înalt de lut case mai mult murdare, în care se oploşeşte jidovime” (termenul e încărcat cu conotaţii multiple) şi „până târziu noaptea sună bicele şi vuiesc strigătele de îndemnare a mârţoagelor”, căci „harabagiii cu perciuni” ar supune caii unei „straşnice mucenicii”, oraşul îl surprinde. Un „dumnezeiesc soare de curăţire şi lumină înălbeşte şi aureşte tot oraşul, care niciodată nu mi s-a părut mai bine decât acuma”. De altfel, anterior, Iorga precizase că „până mai ieri, Cernăuţii puteau să fie vestiţi pentru noroiul, lapoviţa şi cleiul lor”; acum, însă, totul era altfel: „Două strade în lung, dintre care una se cheamă Herengasse, strada domnilor celor noi, au clădiri înalte, de oraş mare, unele din ele chiar în stilul Secession, cu care tinerii arhitecţi ai Austriei au înzestrat omenirea contemporană. Se vede o Primărie mare, două-trei otele aproape luxoase, câteva grădini, o biserică în centru, cu cupole umflate, răsărind din verdeaţă, apoi o sinagogă, care nu se lasă mai pe jos. Dacă mergi până în fund, vei găsi o statuie a zeiţei cârmuitoare, Austria, care se ascunde într-un maidan, când numai o cruce de piatră împodobeşte piaţa cea mare, în care, înaintea Primăriei fierbe vânzarea ţăranilor ruşi şi isteţimea vicleană a precupeţilor cu caftane în harmalaia şi harhătul tuturor limbilor, căci gospodine de tot neamul străbat, în costum simplu, mulţimea pentru a-şi face ele înseşi cumpărăturile de dimineaţă”. (Va urma)
MIRCEA A. DIACONU
Universitatea „Ştefan cel Mare”
Comentarii