Bolşevismul: componenta anexionistă

De la începuturi încă, în ce priveşte poza realităţii lui ultime, bolşevismul a cuplat lupta de clasă – asta însemnând revoluţie, eliberarea socială, stat al puterii populare sub conducerea proletariatului şi altele în consecinţă, toate însă preeminent propagandistice şi, în esenţă, favorizând un autocratism mincincinos, un alt fel de ţarism – cu o componentă deloc mai puţin importantă sau mai neglijată, preluată şi ea de la ţarism şi perpetuată într-o consecvenţă fără cusur: cea anexionistă. Atâta doar că aceasta a fost continuu şi grijuliu mascată, nu însă până la a nu mai fi vizibilă pentru ochii pe care ideologia nu i-a împiedicat să vadă îndărătul ei pădurea. În fapt, se confirma adevărul vorbei cunoscute că politica externă este continuarea celei interne în alt context şi cu cu alte mijloace, iar în ce priveşte preluarea modelul ţarist de către bolşevism, aplicat tot în alt context şi cu cu alte mijloace, e anevoie de formulat dubii.

Privită doar ca apanaj al exportului de revoluţie, Internaţionala a III-a Comunistă nu spune ce şi cât poate şi trebuie spus. Exportul în lumea largă a acestui produs sovietic este faţa ideologică a lucrului: motivarea şi legitimarea interesului, angajării, sprijinului moscovit împrăştiate darnic întâi în vecinătatea imediată şi în Europa, apoi pe întregul mapamond, cam oriunde s-au identificat oportunităţi, adică stări de criză existente sau uşor de provocat. Ideea-mască a fost aceea că evoluţia spre ceea ce promitea comunismul este un proces obiectiv, legic, obligatoriu, inevitabil şi că primul stat în care revoluţia proletară a învins (cu dispensă, precum se ştie, U.R.S.S.) trebuie să vină în ajutorul tuturor celor care doresc să pornească pe acest drum al victoriei neîndoielnice şi pe care se merge, fireşte, nu altfel decât alături, împreună, integrat şi sub călăuza binefăcătoarei patrii a sovietelor. În sine, o motivare de luat în serios cu rezerve lesne de înţeles, ba chiar uşor de ridiculizat – dar faptul acesta însuşi este posibil să fi fost rezultatul unui calcul şi să-şi fi avut cota lui de contribuţie la penetrarea în lume a bolşevismului. În orice caz, încă având multe şi grave probleme interne, în jurul lui 1920, tânărul stat sovietic îşi constituia şi îşi activa deja în străinătate reţelele de agenţi de influenţă, pe care i-a fidelizat plătindu-i şi mai târziu răsplătindu-i, dar şi aşezându-i sub clauze contractuale drastice şi în legătură cu respectarea cărora Moscova n-a glumit niciodată. Curajoasa şi ferma Internaţională a III-a a oficializat instituţional, tot uşor de ridiculizat şi poate că asta tot strategic proiectat, pachetul ideologic şi programul de acţiune aferent. În paralel însă şi poate că mai important, a produs cadrul necesar ascunderii în anonimat a agenţilor ei de influenţă – în primul rând în relaţia acestora cu aderenţii, veritabili sau falşi, la crezul revoluţionar, printre care, într-o vreme tot mai tulbure şi dinadins tulburată, nu s-a mai putut disocia uşor între simplul participant la o dezbatere în expansiune stimulată şi militantul calificat, profesionist, ceea ce a generat comportamente oficiale pripite, blamabile public şi, mai departe, zarvă, nemulţumiri, revolte. Adică ceea ce trebuia. Pe de altă parte, partidele comuniste afiliate Internaţionalei – simple filiale kominterniste şi ca atare, angajându-se să combată în patria lor exact ceea ce U.R.S.S. urmărea de fapt să obţină – se manifestau făţiş şi intolerabil ca antinaţionale şi sileau guvernele, cum s-a întâmplat în România, să intervină prin decizii radicale, iar astfel preconizata şi dorita stare de criză a fost gata. Mai mult, pe un fond înnorat şi în fierbere, doldora de echivocuri, autorităţile s-au precipitat şi au creat martiraje şi martiri. Adică tot aşa, exact ce-i era mai necesar expansionismului sovietic – tocmai cel ai cărui agenţi condamnau statul român ca ocupant imperialist al Basarabiei.

Cu o problemă serioasă s-a văzut totuşi confruntată ideologia expansionismului sub drapelul internaţionalismului proletar şi al întrajutorării tovărăşeşti: cea naţională. Sentimentul că binele şi răul comunităţilor şi indivizilor se leagă în mare măsură de traiul împreună sau separat al neamurilor avea deja vechime şi era înrădăcint puternic nu numai în mentalul popoarele Europei. Dar dascălii răsăriteni ai proletariatului au meditat îndelung pe această temă şi au ajuns la concluziile necesare. Un emul al lor important un timp în România, viceprimar al Cernăuţilor pe vremea Fântânei Albe şi care le spunea fugarilor de aici că n-au unde să meargă pentru că România nu mai există – este vorba de Vasile Luca –, lămurea pe scurt lucrurile într-o conferinţă din noiembrie 1947 în care vorbea despre succesele istorice ale U.R.S.S. în rezolvarea problemei naţionale: soluţia sovietică rezidă în unirea benevolă a mai multor popoare şi naţiuni într-un singur stat în care le sunt apărate şi asigurate independenţa lor naţională, dezvoltarea lor economică, culturală şi socială. Şi cine să ştie câte lăţimi şi câte lungimi se vor fi preconizat pentru acest stat de unire benevolă a popoarelor şi naţiunilor şi câţi susţinători şi activişti să fi avut această minunată rezolvare sovietică a problemei naţionale…

Un proces cunoscut al unui grup de kominternişti din România – desfăşurat la Craiova în 1936 – e de natură să spună câte ceva în chestiune prin ceea ce procurorii au reţinut atunci în sarcina inculpaţilor. Sub titlul Procesul nucleului comunist Ana Pauker, Universul vremii făcea cunoscute, între altele, spicuite din Ordonanţa definitivă de trimitere în judecată, următoarele: condamnată anterior de două ori şi amnistiată, plecată în străinătate şi decedată prin otrăvire conform presei sovietice, Ana Pauker revine clandestin, sub nume fals, în ţară în 1934, în fruntea unui grup de 15-20 de însărcinaţi ai Kominternului, şi preia conducerea aşa zisului partid comunist român, precum şi a secţiei din România a M.O.P.R. (Ajutorul Roşu Internaţional), desfăşurând în interes străin acţiuni de subminare a statului român; cu ea, Dimitrie Ganef Verbanov [Ganev], expulzat şi el anterior, vine clandestin în România sub însărcinarea de dirijare a mişcărilor revoluţionare din Dobrogea, pregătirea revoluţiei comuniste şi a deslipiriii Dobrogei de statul român – şi întrebuinţează dovedit, în acest scop, fonduri puse lui la dispoziţie pentru asta; Marcovici Schmil, de la acelaşi nivel al conducerii secretariatului general al aşa zisului partid comunist român, este însărcinat să conceapă şi să redacteze instrucţiuni cari să ducă la agitaţie şi să prepare terenul pentru revoluţia comunistă, contând pe ajutoare băneşti venite din afară, pe deţinuţii comunişti din închisori, pe activitatea zisă antifascistă, o faţadă a organizaţiilor mopiste (n.n. – de la M.O.P.R.); Kaufman Emanoil le-a închiriat trimişilor Kominternului locuinţa proprie având ştiinţă despre caracterul conspirativ al întâlnirilor acestora; Moghiorosi Alexandru, nesupus la încorporare, a servit ca om de legătură între tineretul comunist din România şi organizaţiile comuniste de peste graniţă şi a manipulat fonduri băneşti pentru alimentarea agitaţiei comuniste în România; Bernard Andor (Bernath Andrei – nume de stradă în Iţcani, dar şi nume purtat o vreme de o întreprindere forestieră din Vatra Dornei şi mai multe de diferite profiluri din ţară, inclusiv de Spitalul Caritas) – unul dintre conducătorii tineretului comunist din România (asasinat în Transnistria, la Rîbniţa, în 1944, tatăl diplomatului Mircea Răceanu), a fost în directă legătură cu Ana Pauker, de la care primea fonduri pentru întreţinerea agitatorilor comunişti şi funcţionarea tipografiei acestora.

Alte nume ale inculpaţilor din acest proces pentru activitate împotriva statului român cu susţinere financiară şi instrucţiuni din afară: Herbach Ianoş, Schoen Ernest, Liuba Roitman (soţia lui Iosif Chişinevschi) – activează febril în tineretul sindical revoluţionar în calitate de secretară, Estera Radosovetzki (avea să devină Stela Moghioroş), Grimberg Leizer (asasinat şi el la Rîbniţa), Csaszar Ştefan şi Ana, Naghy Ştefan, Ladislau Ady, Vilma Kajeso, Donka Simo – făcută celebră de literatura realist-socialistă, dar, ca şi alţii, şi prin botezarea cu numele ei a unor străzi, şcoli şi întreprinderi etc.), Samuel Kruch – un comerciant din Bucureşti care asigura răspândirea imprimatelor clandestine comuniste şi aproviziona tipografia cu materialele de care aceasta avea nevoie. Detalii şi o imagine a procesului, dar nu numai – în cartea lui Stelian Tănase, Clienţii lu’ Tanti Varvara.

Articolul de aproape o pagină al Univesului se încheia devoalând o mirare: Şi, în sfîrşit, singurul român: Drăghici Alexandru – din 19 inculpaţi şi despre care se poate citi: Un aprig agitator comunist printre rândurile ceferiştilor de la atelierele c.f.r. Griviţa, fapt pe care şi-l explică ziarul prin pătrunderea tinerilor din uniunea tineretului comunist în sindicatele legale, în federaţie de pildă, cu scopul de a [le] câştiga majorităţi şi alte servicii comuniştilor. Unu singur aici, însă de nădejde.

AUREL BUZINCU