Ce fericire să fii poet! Mai ales, dacă te numeşti Arcadie Suceveanu şi ai ieşit din leagănul românilor din Suceveni! M-am bucurat de cel mai frumos cadou de sărbătoarea mea profesională, la 6 iunie, care e Ziua Jurnalistului în Ucraina. Mi l-a făcut administraţia Liceului din satul Suceveni, prin invitaţia de a participa la întâlnirea de creaţie cu poetul Arcadie Suceveanu, născut şi răsărit din neamul Sucevenilor. La sigur, nu numai eu, ci toţi invitaţii din Cernăuţi – ministrul plenipotenţiar Nicolae Dan Constantin, consul la Consulatul General al României la Cernăuţi, criticul şi istoricul literar Ştefan Hostiuc, avocatul Eugen Patraş, vicepreşedinte al Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”, jurnaliştii Vasile Bâcu, Nicolae Şapcă, Vitalie Zâgrea, Felicia Toma, prof. univ. dr. Cristina Paladean, şefa Catedrei de Filologie Română şi Clasică, şi dr. Diana Chibac, soţii Aurica şi Mihai Bojescu, lideri ai Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina” ş.a. – au trăit, împreună cu gazdele, cele mai frumoase emoţii de la răsăritul şi până la apusul soarelui, cât a durat sărbătoarea. De fapt, e de ajuns să deschidem o carte a poetului Arcadie Suceveanu, ca să ne facem o sărbătoare, să ne înflorească în suflet bucuria şi mândria de a fi parte din neamul său, cel al Sucevenilor, locul de unde românii de pe Valea Siretului au pornit la 1 aprilie 1941 într-o coloană a demnităţii spre nedreptul hotar între fraţi, cu dor de a trăi liber în Ţara lor. Arhivele Golgotei sunt vii şi sângerează în inima poetului ca un „greier pe ghilotină”, neostenit culegător de „Flori din Grădina Răstignirii”. Dar în ziua revenirii acasă alte flori, cele ale bucuriei, i-au aşternut calea, pentru că a fost primit de copii, cu braţele încărcate de bujori şi ei frumoşi ca bujorii. Trăim timpuri de groază, cum n-au mai fost de lungi decenii pe pământul nostru. De aceea, măcar în ziua când l-au primit pe cel mai aşteptat şi iubit fiu, sosit de pe un tărâm de pace, din capitala Moldovei unde l-a aşezat norocos destinul, satul de mână cu şcoala, în persoana primarului Iulian Mihailovici şi directorului Ştefan Sucevan, şi-au permis momente de lirică relaxare. Părea că tot ce au mai scump Sucevenii în lada cu zestre materială şi sufletească a fost scos la lumină – portul naţional, cântecele, dansurile, imnul scris de poet împreună cu profesorul Ion Suceveanu, cunoscător din rădăcină a istoriei şi geografiei locului (linia melodică de Constantin Rusnac). Tot ce au etalat autorii în imnul satului am văzut exprimat pe viu în chipul tinerei profesoare de română Maria Mihailovici, care a dirijat cu măiestrie dialogul dintre poet şi suflarea adunată în jurul său – ca la carte, ca în teza sa de masterat, cu genericul „Arcadie Suceveanu – un reprezentant de vază al liricii româneşti”.
Sosit din capitala Republicii Moldova, împreună cu prietenul Dumitru Apetri, doctor în filologie cu rădăcini în Ţinutul Herţei, în capitala copilăriei sale, unde-i buricul pământului – casa părintească, poetul mai întâi de toate şi-a îmbrăţişat fratele, sora, colegii de clasă, foştii profesori, pe toţi de care nu-l despart depărtările, întocmai ca în versul „Stăm de veacuri împreună de credinţă luminaţi”. De la mama i-au rămas nu-mai albastrul florii de iris al ochilor („ca un iris ceresc ochii mamei”), numai dragostea ce l-a însoţit din leagăn, numai grija ce i-o poartă acum din ceruri. La copiii de astăzi ai Sucevenilor, fericiţi lângă mamele lor, poetul a venit cu mesajul: „Am fost ieri, vom fi şi mâine, pentru că păstrăm numele satului ca pe un mărgăritar în inel”. Cred că a avut în vedere inelul de cununie, o cununie cosmică pentru dăinuirea spiritului românesc în secolele viitoare. Copiii adunaţi în curtea Liceului – de la vârsta grădiniţei până la cea a absolvirii, cu recitalul din lirica aleasă a lui Arcadie Suceveanu şi din tezaurul strămoşesc, au deschis orizonturile viitorului la care sperăm, dovedind că ele, orizonturile, pot fi apropiate şi nu sunt chiar imposibil de a le atinge. Pentru ei a fost şi o lecţie de patriotism, învăţând cu Arcadie Suceveanu să iubească şi să preţuiască valorile umane şi naţionale. Şi poetul învaţă necontenit de la copiii baştinei sale „Lungimea dorului”, de care i-a amintit în versuri proprii profesoara Eva Sucevan. Însă cel mai duios, mai sincer şi mai ardent, a răsunat chemarea la Horă a micuţei Lia Amari, fetiţa cu voce şi ţinută de mare artistă. Aşteptăm să ne întâlnim cu poetul când şi această mică Lie-ciocârlie va reveni în leagănul natal cu dulcea povară a gloriei artistice!
MARIA TOACĂ
Cernăuţi
Comentarii