După ploaia cu apa curgând pe străzi care a înviorat ţipătul pescăruşilor în Suceava, soarele şi cerul senin anunţând la Voroneţ un triumf al frumuseţii în cea mai scumpă ipostază a ei, a blândeţii tămăduitoare, ne dă o clipă simţământul irealului. Dar chipul plin de bunătate al maicii Eustohia, care ne întâmpină la intrarea în mănăstire, aşază lucrurile la locul lor: ne supunem obişnuinţelor care de la o vreme au devenit un veritabil ritual al zilei şi întâi de toate ne oprim cu lumânări şi rugăciune la mormântul primei stareţe a Sfintei Mănăstiri Voroneţ, stavrofora Irina Pântescu, înconjurată de cele mai suave flori ale primăverii păşind spre vară. Au fost sădite, aranjate cu o dragoste care face să vibreze, ca o respiraţie caldă, aerul sprijinit pe căpuşoarele lor. Rugul înalt al unui buchet de bujori purpurii pus la căpătâiul ei anunţă prin rangul la care au fost înălţaţi, de floare naţională, de simbol floral al României, respectul aparte pentru Tricolorul nostru pulsând în întregul cuprins al mănăstirii.
Ne îndreptăm spre lăcaşul în sărbătoare, biserica „Sfântul Gheorghe”, vestita ctitorie a lui Ştefan cel Mare, astăzi împlinind 535 de ani de la punerea pietrei de temelie, fiindcă astăzi este 26 mai 2023, iar dacă atunci era luni, după Pogorârea Sfântului Duh, acum e vineri, după Înălţarea Domnului la Cer. Slavă lui Dumnezeu!, cum avea să spună în cuvântul de bun venit stareţa mănăstirii care îi poartă de grijă, stavrofora dr. Gabriela Platon.
Oare cum va fi fost atunci?, mă întreb apropiindu-ne de trupul ei de piatră veche, căreia picturile din temelie până sub acoperiş, cu dominanta lor albastră, îi dau o frăgezime aproape imaterială, aproape celestă. Oare unde se aflau clopotele cu care deja o înzestrase voievodul? Oare unde stăteau la aşezarea pietrei de temelie cu însemnul sfânt al Crucii vieţuitorii acelei mănăstiri de demult, ţinând slujba cuvenită, sub semnul convingerii exprimate de psalmist: De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc… Fiindcă, aşa cum avea să sublinieze acad. Andrei Eşanu, din Chişinău, biserica a fost construită în mănăstire, mănăstirea deja exista. Oare cum va fi trăit maestrul întâlnirea cu celebrul său discipol, nu poţi, de asemenea, să nu te întrebi, în cheia propusă de universitarul ieşean Nicu Gavriluţă, la lespedea funerară a lui Daniil Sihastrul din pronaos, dar şi la icoana lui de lângă intrarea în biserică, zugrăvit cu aură de sfânt la doar aproape jumătate de veac de la târnosirea lăcaşului şi cu aproape o jumătate de mileniu înaintea canonizării? Mă gândesc la evlavia deosebită a primei stareţe pentru primul stareţ, cum l-a impus tradiţia, cei doi stareţi din cer despre care vorbeşte şi Stareţa Gabriela, deşi academicianul Andrei Eşanu nu a găsit un document care să-i ateste lui Daniil Sihastrul această poziţie, el având în schimb o faimă şi un respect fără egal în epocă, explicabile prin magnetismul personalităţii sale, printr-o înţelepciune legendară şi prin minunile cu martori şi povestitori. Apoi privirile întârzie la discipol, la Ştefan cel Mare, cu ceea ce ştim de la cronicar, despre smerenia cu care voievodul a aşteptat ca pustnicul să-şi termine ruga. Dar de azi înainte şi cu ceea ce ne-a povestit Stareţa Gabriela, despre restaurarea portretului votiv, ca momentul în care, prin Stareţa Irina, Sfânta Mănăstire Voroneţ şi-a asumat greul finanţării, cu propriile puteri, sprijinită de credincioşi, şi pentru restaurare, şi pentru celelalte zidiri care i-au dat aerul de inexpugnabilă cetate a ortodoxiei româneşti.
După care paşii, ai Mariei Olar, preşedinta Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, şi ai mei, supunându-se nu doar obişnuinţei, ci şi organizării sărbătorii, ajung în mulţimea participanţilor adunată în faţa peretelui de la apus, cel pe care se desfăşoară splendoarea Judecăţii de Apoi. Primii pe care îi salut, pe care îi îmbrăţişez sunt cei care au trecut Prutul: academicianul Andrei Eşanu şi cu doamna sa, dr. Valentina Eşanu, cunoscuţi istorici, împreună cu fiul, Mircea, şi cu soacra sa, Aurica. Şi vorbim, previzibil, despre nepoţii lor, Răzvan, Raluca şi Smaranda. Sunt apoi soţii Duca, medicii Ecaterina şi Nicolae Duca, întâlnire care îmi evocă sărbătorirea zilei de naştere a primei stareţe Irina Pântescu şi în casa lor din Chişinău, şi la Academia Moldovei, în octombrie 2016. Şi este şi Andrei Batereanu, preşedintele Asociaţiei Obşteşti „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Chişinău, pe care mi-l reamintesc oaspete al mănăstirii în anul Centenarului Marii Uniri, de hramul Sf. Cuvios Daniil Sihastrul. Sunt mulţi cunoscuţi şi din Suceava, în frunte cu preotul dr. Viorel-Ioan Vârlan, şi din alte părţi, de pildă, de la Iaşi, istoricul literar dr. Liviu Papuc şi Olga Iordache, soţia sa, dar şi excelentă coechipieră în alcătuirea unor valoroase antologii, se remarcă prin tinereţe şi costume naţionale cadre didactice şi elevi de la Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului, între care mă bucur să o cunosc pe Anca Axentioi, profesoară ca şi mama ei, Viorica, fosta mea colegă de clasă la Liceul „Dragoş Vodă” din Câmpulung Moldovenesc. Mai târziu, tot în cămaşă naţională, ca şi soţia sa de altminteri, avea să apară ec.ing. Mircea Leţiu, din Satu Mare, nume asociat construcţiilor de la Voroneţ în noua sa viaţă monahală, ca şi cel al arhitectului dr. Virgil Polizu sau ca al regretatului pictor monumentalist Mihai Dumitru. Şi sunt desigur colegii din presă, Irina Ursachi, cea mai promptă din toţi, Daniela Micuţariu strălucind sub arcada apropiatei sale zile de naştere, Constantin Ciofu, semnatar al reuşitelor portrete ale primei stareţe Irina Pântescu, din care unul, din pridvorul trapezei, avea să urmărească atent desfăşurarea sărbătorii în partea sa dintâi, de la Judecata de Apoi.
La Judecata de Apoi, acolo unde, cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Calinic, arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor, episcopul-vicar Damaschin Dorneanul începe şi conduce ceremonialul slujbei de pomenire a ctitorilor Sfintei Mănăstiri Voroneţ, slujbă săvârşită împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi. Preasfinţia Sa, el însuşi chip desprins parcă din frescă, citeşte cu un soi de dulceaţă fiecare nume, astfel că brusc în lumina soarelui îl văd cu ochii lui Leca Morariu, studiind portretul votiv al Domnitorului, pe „Ştefan, cu bogate bucle aurii” şi „cu ochi căprui”, având alături pe „Bogdan, copilul domnesc”, pe „Doamna Maria vioaie şi oacheşă ca o moldoveancă” şi o „Domniţă (…), purtând cu vitejie greul brocard al costumelor domneşti”, apoi, spre capătul de acum al şirului, pe „vrednica şi înţeleapta monahie Irina Pântescu”, cum i-a surprins personalitatea Preafericitul Daniel, şi pe biografa sa, Carmen Cornelia, cea mai dăruită obştii voroneţiene dintre „Bălanii cei frumoşi”. Ce vârtej poate să stârnească în suflet un pomelnic! I-am simţit puterea răscolitoare, previzibil, ieri, de Înălţare şi de Ziua Eroilor, în cimitirul Sfânta Vineri din Suceava, la sfinţirea mormântului părinţilor mei, veterani de război, îl trăiesc neaşteptat acum, la chemarea din istorie şi din amintire a câtorva din cei despre care am citit sau pe care i-am întâlnit aievea. Aici, în faţa Judecăţii de Apoi, unde le-am păstrat încrustate în memorie înspre seara zilei de 28 septembrie 2021, surâzând într-un grup mai mare de prieteni, pentru o fotografie, şi pe prima stareţă a Voroneţului, stavrofora Irina Pântescu, distinsă atunci, chiar la a 89-a aniversare a naşterii, cu valoroasa Cruce a Bucovinei, şi pe universitara Carmen Cornelia Balan, cu obrazul luminat de bucuria preţiosului Ordin al Muşatinilor, distincţii ale Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor acordate de Înaltpreasfinţitul Calinic şi înmânate tot de Preasfinţitul Damaschin Dorneanul.
După încheierea slujbei de pomenire, acelaşi înalt ierarh, mult iubit şi respectat la Voroneţ – dar, unde, nu? –, dă citire mesajului Preafericitului Părinte Daniel, patriarhul Bisericii Române, intitulat, atât de mişcător, „Mănăstirea Voroneţ – un simbol al sufletului românesc”, în care se spune că „Mănăstirea Voroneţ este un dar binecuvântat al lui Dumnezeu nu doar pentru ţinutul Bucovinei, cu mănăstiri şi biserici străvechi, cu sfinţi voievozi, ierarhi şi cuvioşi, care au păstrat unitatea poporului şi a credinţei sale apostolice, ci este şi un dar binecuvântat al lui Dumnezeu pentru întregul neam românesc”, şi prin care sunt felicitaţi şi binecuvântaţi organizatorii simpozionului „Voroneţ – 535 de ani de la zidire”, omagiu adus „acestui sfânt lăcaş bucovinean, valoros monument al artei şi spiritualităţii ortodoxe româneşti, carte de identitate a frumuseţii sufletului poporului român”.
Emoţionant se adreseazăt celor prezenţi şi stareţa, stavrofora dr. Gabriela Platon, care îndreaptă o privire plină de iubire spre sărbătorită, Biserica „Sf. Gheorghe” de la Voroneţ, sfinţită într-o atât de îndepărtată zi de 14 septembrie 1488: „A înfruntat vitregiile istoriei, a depăşit vremurile potrivnice, a reînviat şi se înalţă şi astăzi în lumina binecuvântată a cerului albastru”, după care evocă începuturile noii vieţi monahale sub aripa sa ocrotitoare: „Ca urmare a demersului istoric al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, în calitate de Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, de reînfiinţare a Mănăstirii Voroneţ, au urmat Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române nr. 5057 /22 iunie 1990: «Mănăstirea Voroneţ – pentru călugăriţe», şi Hotărârea Nr. 484/10 aprilie 1991 a Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, semnată de Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Pimen Suceveanul, de numire a celei dintâi Stareţe, Stavrofora Irina Pântescu, transferată de la Moldoviţa”.
Un alt moment al acestei părţi dintâi a evenimentului constă în conferirea de către Înaltpreasfinţitul Calinic a Ordinului „Sfântul Ierarh Iacob Putneanul” al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor pentru merite deosebite în promovarea şi susţinerea valorilor creştin-ortodoxe româneşti profesorilor Aurel Buzincu şi Mihai Iacobescu, de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava, şi cercetătorului ştiinţific Liviu Brătescu, de la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol” Iaşi.
Toată lumea coborând treptele spaţiului muzeal, atât de încălzit de valorile sale, odoare originale sau în copie care au respirat cândva, înnobilind-o, în ctitoria lui Ştefan cel Mare, şi atât de străfulgerat de amintirea acelei seri spre noapte a lui 28 septembrie 2021, cu prof. dr. ing. Nicolae Noica, directorul general al Bibliotecii Academiei Române, arhitect al sărbătoririi la Academia Română a Mănăstirii Voroneţ la trei decenii de la reînfiinţare, mulţumit de sprijinul dat şi organizării expoziţiei de aici, şi cu lansarea cărţii lui Carmen Cornelia Balan despre stareţa Irina Pântescu, încât, simţind nevoia unui moment de singurătate, rămân pe loc şi mă aşez pe una din băncuţele care mărginesc platoul Judecăţii de Apoi. Ţin între palme o carte micuţă, ca o mână prietenă uşor fragilizată de mulţii săi ani, abia venită de la tipar, „La Voroneţ (1913 şi 1914)” de Leca Morariu, ediţia a II-a, Heruvim, Pătrăuţi, 2023. Cu dr. Alis Niculică redactor, apărută sub auspiciile Fundaţiei Culturale „Leca Morariu” Suceava, care a împlinit de curând douăzeci de ani, „La Voroneţ” este o bijuterie. Venind spre mănăstire, cu farm. Maria Olar, preşedinta, şi ing. Ion Olar, secretarul Fundaţiei, am ascultat cu o atenţie bucuroasă interesantele amănunte privind documentele despre Voroneţ aflate în proprietatea acesteia. Şi un fragment destinat Judecăţii de Apoi, aproape recitat de Maria Olar. Mai multe aveam să aflăm cu toţii, autori de comunicări sau simpli auditori la simpozion, din relatarea Mariei Olar, însoţită de proiecţia unui atractiv colaj de fotografii şi documente din diverse etape ale istoriei Voroneţului, de asemenea aparţinând Fundaţiei, colaj alcătuit de Alis Niculică, şef de birou la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” Suceava. Acum îmi îngădui câteva minute de încântare cu delicioasa descriere a capodoperei, văzută cu ochii de Leca Morariu şi povestită cu vocea Mariei Olar: „De sub podişca scaunului-tron al rândului II, o mână răsare ţinând într-o verigă cumplita cumpănă a dreptăţii. Sub balansa cântarului, cele două părţi litigante, în plină activitate: îngeri cu cărţile faptelor bune de o parte, diavolii cu maldăre întregi de păcate dincolo.//La mijloc, sub fatala limbă ce stă să se cumpănească într-o parte sau alta, nemernicul om în toată goliciunea pielceluşii sale negrii, cu groaza în oase şi spaima în faţă. O satană întinde după el cangea, şi dă să-l apuce. Dar iată că greutatea faptelor celor bune, puse în talgerul cântarului de cătră îngeri precumpăneşte”. Limbajul e cel al începutului de secol XX, dar vederea este a unui intelectual şi a unui avizat iubitor de artă: „Un omuleţ mititel şi alb curat-curăţel ca o rugăciune, aşa e înfăţişat sufletul, care din cea de pe urmă răsuflare a gurii părăseşte trupul, gata să se deie primitoarelor mâini ale îngerului. Cum îl vezi atât de firav şi atât de puţintel la trup, atât de întristat şi nevolnic, acest sufleţel întrupat pare a fi, nu o fiinţă, ci doar numai un suspin…”
În sala de conferinţe, o linişte adâncă precede mult aşteptata comunicare a cunoscutului istoric acad. Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. Chipul şi glasul familiar, respectat şi iubit cu aceeaşi profundă măsură într-un chenar de lumină, lângă splendida tapiserie a Celei Neamţu, „Fereastră pentru Voroneţ”, iar aceasta lângă fotomontajul închinat de Constantin Ciofu stavroforei Irina Pântescu, au ceva din bucuria şi misterul unui orizont, la un pas de noi şi, deopotrivă, intangibil. Suntem în 1488 împreună cu Ştefan cel Mare, cel mai mare domn pe care l-am avut noi, românii, în Evul Mediu. Un restitor, un întregitor, animat de o idee care nu i-a aparţinut doar lui Mihai Viteazul. Românii l-au plâns ca pe un părinte al lor. Stephanus ille Magnus! A reuşit să devină icoană a întregului neam românesc! Aplauze din inimă şi un simţământ general: abia aşteptăm să citim textul în volumul de documente ale simpozionului, să medităm la argumentele afirmaţiilor. Chiar şi istoricii, presupun. Măcar într-o privinţă sau alta. Cu excepţia academicianului Andrei Eşanu, care în felul său special, sunt sigură, l-a văzut cel mai bine pe Ştefan cel Mare zugrăvit de Ioan-Aurel Pop: Sfânt naţional al Renaşterii! Apoi i se adresează direct: „În Basarabia, lumea vă cunoaşte şi vă admiră!”
După „La Voroneţ (1913 şi 1914)” de Leca Morariu, alte două daruri de carte la aniversare. Prima, semnată de Andrei Eşanu şi Valentina Eşanu, „Pomelnicul Mănăstirii Voroneţ, monument de istorie şi cultură”, Biblioteca Ştiinţifică, Chişinău, 2023, „Ediţie apărută cu râvna Maicii Stareţă, dr. Gabriela Platon, pe cheltuiala obştii Mănăstirii Voroneţ”, lumi-nează chipul academicianului de peste Prut când îi simte coperta lăcuită sub degete. La fel de preţios, după aprecierea Domniei Sale, ca „Pomelnicul Mănăstirii Bistriţa”, i-a însemnat până într-atât de puternic cercetările, citindu-i, recitindu-i şi cântărindu-i fiecare nume, încât ar putea vorbi despre acesta zile întregi, nu doar în minutele alocate intervenţiei fiecărui autor al unei comunicări. De altminteri, „Pomelnicul” avea să hrănească generos încă două comunicări, a dr. Valentina Eşanu despre Macarie, ultimul egumen al mănăstirii, şi a monahiei Daniela Nechifor, despre calendarul de pomeniri de la Voroneţ. Cealaltă carte, de la prof. dr. ing. Nicolae Noica, „Psaltirea Voroneţeană”, într-o ediţie de lux (Editura Stefadina, Bucureşti, 2021), smulge suspinul lui Alis Niculică, nu o va putea citi cum îşi dorea înainte de culcare: este o ediţie facsimiliată după manuscrisul Bibliotecii Academiei Române. Şi nici eu, cu toată nota zece primită la slavă veche de la profesorul Mihai Mitu într-o îndepărtată studenţie. Dar ce senzaţie indecibilă să o răsfoieşti şi să o priveşti ca pe un tablou al unei îndepărtate vremi a Voroneţului! Şi să te gândeşti că a fost în anul 1882, în biserica sărbătorită azi, de Simion Florea Marian, atât de drag sucevenilor!
Însoţit de Stareţa Gabriela şi de mine, dornică să-i arăt pe peretele alb „Crucea” neagră a artistei plastice Dany-Madlen Zărnescu, Liviu Papuc urcă scara ce duce la Biblioteca „Petru Comarnescu” încărcat de cărţi, unele probabil din ciclul recuperărilor din presa veche despre Bucovina, nu puţine şi cu impresii, însemnări de vizitator la Voroneţ. Oricum, foile de hârtie din care a ales doar câteva ca să le prezinte participanţilor la simpozion însumează vreo şaizeci de pagini de tipărit. Dificilă misiune pentru cei care vor alcătui volumul cu documentele manifestării! Mai târziu aveam să-l zăresc pe Liviu Papuc ieşit în pridvorul trapezei, aşezat pe o laviţă, ascultând de acolo comunicările şi uitându-se visător la ctitoria ştefaniană. M-am întrebat în care din veacurile ei se va fi aflat în acel ceas al după-amiezii dimpreună cu soarele sorbindu-i cu nesaţ frumuseţea.
Între cărţi, cărţile cu tematică ştefaniană de la Biblioteca Universităţii „Ştefan cel Mare” Suceava, rămânem şi cu prof. dr. Sanda-Maria Ardeleanu, directoarea acesteia, între cele noi unele fiind scrise de stavrofora Elena Simionovici, preşedinta de onoare a Societăţii Scriitorilor Bucovineni, membră a Uniunii Scriitorilor din România, de dr. Gabriela Platon, de Emil Satco, Nicolae Cârlan, Mihai Iacobescu, Carmen Cornelia Balan, de cernăuţeanca Maria Toacă şi, cu bucurie fără modestie, „Grădinile mănăstirii” de Doina Cernica şi Dany-Madlen Zărnescu, cartea Salonului Internaţional „Alma Mater Librorum” al Universităţii la ediţia de anul trecut.
Săpăturile arheologice din anul 2010, chiar în perimetrul deasupra căruia ne aflăm, povestite şi ilustrate de proiecţii de arheologul Ştefan Dejan, de la Muzeul Naţional al Bucovinei, ni-i aduc într-o fotografie, care umezeşte ochii monahiilor şi ai Otiliei Hău, pe neuitata Măicuţă Stareţă şi pe arheologul de frumoasă amintire Florin Hău. Iar comunicarea drd. ing. Ioan Eugen Borş (Conbas srl Roman) cu „Scanarea 3 D, instrument de cercetare istorică” aplicată ctitoriei ştefaniene primeşte o unanimă notă maximă pentru ceea ce ne arată şi putem presupune. Un calificativ mental, desigur, cu sufletul, pentru că nu sunt singura care vine din epoca hârtiei, câţiva preferând imaginaţia lui Leca Morariu: „Învăluieşti încă o dată cu privirea minunea acestei zidării care atât de profund ţi-a vrăjit în suflet vremi de altădată şi o clipă stai să ţi-o refaci înaintea ochilor, aşa cum va fi fost în leatul 1488 şi aşa cum ţi-a arătat-o biserica Voroneţului din tabloul ctitorului Ştefan Vodă…”
Şi pentru că ne-am întors la ctitor, să nu trecem peste cercetarea medicului primar dr. Mihai Ardeleanu, redactor-şef al revistei „Bucovina medicală”, care ne aduce în faţa ochilor un Ştefan răpus de suferinţă şi biruitor al suferinţei. Mucenicia unui sfânt! Icoană!, cum spunea acad. Ioan-Aurel Pop.
Făptură în bronz, reproducere după cunoscutul monument din Chişinău al sculptorului Alexandru Plămădeală, cum i-l dăruieşte întregii, vitezei obşti (doar zece monahii cu protosinghelul lor slujitor) a Voroneţului, conduse de Stareţa Gabriela, Andrei Batereanu, preşedintele Asociaţiei Obşteşti „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Chişinău. Siluetă în argint şi aur cum îl gravează în curgerea timpului şi distincţiile sale, acordate stavroforei Elena Simionovici, prof. dr. ing. Nicolae Noica, membru de onoare al Academiei Române, academicianului Andrei Eşanu şi academicianului Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române.
„Însemnări spre neuitare” şi-a intitulat impresiile generate de lectura unui caiet dictando stavrofora Elena Simionovici. Un caiet de acum aproape o sută de ani, în care este scrisă în şiruri de nume şi prenume mărturia faptului că Biserica Voroneţ a lui Ştefan cel Mare continua să fie căutată şi admirată chiar şi în timpurile vitrege ale istoriei sale. De cărturari, de artişti, de simpli închinători, de persoane cu sânge princiar şi chiar regal, cu semnătura lăsată când cu creionul chimic dus întâi la buze, când cu peniţa de aur a bogăţiei sau talentului.
Neîndrăznind o întrebare zilei de mâine, doar mulţumind din inimă Stareţei Gabriela pentru calda, minunata sărbătoare a celei de-a 535-a aniversări a punerii şi sfinţirii pietrei de temelie a vestitei Biserici „Sfântul Gheorghe” din Mănăstirea de la Voroneţ, pornim negrăbit spre drumul din care maşina avea să ne ia după o vreme. Dar mai întâi intrăm în cimitir să aprindem o candelă la locul odihnei de veci a filosofului şi istoricului de artă Petru Comarnescu străjuit de „Tatăl şi Fiul”, una din cunoscutele lucrări ale sculptorului George Apostu. Apoi ieşim şi cu braţele sprijinite pe draniţa gardului său împrejmuitor cernită de vreme şi de ploi privim îndelung, peste creştetul crucilor, spre Paraclis, Clopotniţă şi Biserică. Şi deodată, neaşteptat, pentru că nu l-am văzut când am fost acolo, între morminte un om începe să cânte din bucium. Şi în sunetul său străvechi trăim veşnicia câtorva clipe în care suntem şi în lunea după Pogorârea Duhului Sfânt şi în vinerea după Înălţarea Domnului la Cer. Şi într-un 26 mai nescris încă.
Comentarii