Kim Ir Sen şi megalomanicii săi succesori Kim Jong-il şi Kim Jong-un

Longevitatea regimului nord coreean reprezintă de fapt un mister pentru mulţi dintre profesioniştii care urmăresc evenimentele din Republica Populară Democrată Coreeană. În anii 1990 se vorbea deja de un „colaps iminent” „Apropiata prăbuşire a Coreei de Nord” a fost titlul unui eseu publicat ca editorial în iunie 1990 de Nicholas Eberstadt, renumit specialist în problemele Coreei de Nord).

Împotriva tuturor probabilităţilor, Coreea de Nord a supravieţuit dărâmării Zidului Berlinului, dezintegrării Uniunii Sovietice, reformelor de piaţă din China, decesului lui Kim Ir Sen (1994), foametei din 1990 şi mandatelor mai multor preşedinţi americani.

Faimos a rămas preşedintele S.U.A. George W. Bush care a introdus Coreea de Nord în „axa răului”, alături de Iran şi Irak şi a insinuat că-l va îndepărta pe Kim Jong-il aşa cum o făcuse cu Sadam Hussein.

Iată însă că succesorii lui Kim Ir Sen, Kim Jong-il şi Kim Jong-un au condus şi conduc R.P.D. Coreeană ca şi cum ar fi în toiul Războiului Rece, cu o propagandă bombastică, interzicând vizitele majorităţii străinilor, ameninţând inamicii reali şi imaginari cu arme şi rachete nucleare ce bagă groaza în populaţia Coreei de Sud, Japoniei şi a altor state din Extremul Orient.

Cine a fost de fapt Kim Ir Sen, ce nu era doar părintele ţării, echivalentul unui George Washington sau Mao Zedong, ci era Dumnezeul coreenilor?

Atunci când Coreea era eliberată de trupele sovietice, Kim Ir Sen era locotenent al Armatei Roşii pe teritoriul Rusiei şi de asemenea agent al N.K.V.D. (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului). Cu sprijinul N.K.V.D.-ului, bazat pe activitatea sa de spion sovietic, avea să devină în anul 1946 preşedintele nou constituitului Comitet Provizoriu al Poporului nord coreean, căruia forţele de ocupaţie sovietică i-au încredinţat guvernarea ţării.

De aici încep biografiile sale autorizate, care depăşesc prin servilismului şi absurditatea lor tot ce se întâmplase în perioada lui Stalin.

Din ele aflăm că tovarăşul Kim Ir Sen concepuse încă de la vârsta de 13 ani un plan de eliberare a Coreei, la paisprezece ani fondase „prima organizaţie comunistă revoluţionară” a Coreei, la douăzeci de ani era deja un „tânăr general legendar” care conducea luptătorii anti-japonezi în Manciuria dinainte de război, în fine, în august 1945 cucerise Japonia, în urma unei campanii de o severitate unică.

Documentele secrete publicate de ruşi după dezintegrarea U.R.S.S. dezvăluie extraordinara mitologie cultivată cu migală în R.P.D. Coreeană asupra tovarăşului Kim Ir Sen, invincibil, cu o voinţă de fier, comandant militar genial, gânditor de talie mondială etc. Toate aceste osanale adresate tovarăşului Kim Ir Sen au fost obiectul unor ironii deosebite din partea serviciilor secrete sovietice. I s-au ridicat 34.000 de statui colosale, i s-au dedicat mii de poezii, 3.200 de obeliscuri în toată ţara, care au fost denumite „Turnurile vieţii eterne” etc. Îmi permit să-i prezint cititorului câteva versuri din „Cântecul generalului Kim Ir Sen”:

„Spuneţi voi, viscole înfuriate din şesurile sălbatice manciuriene, / Spuneţi voi, nopţi din adâncurile pădurii unde domneşte tăcerea, / Cine este partizanul ale cărui fapte sunt inimitabile? / Cine este patriotul cu faima nepieritoare? / Este atât de scump inimilor noastre / Numele glorios al generalului nostru, / A lui Kim Ir Sen cel mai iubit, cu faimă nemuritoare”.

Batjocura şi deriziunea revărsate asupra „Cântecului generalului Kim Ir Sen” îşi avea sursa dezvăluită de către K.G.B. – că acesta nici nu se află în Coreea, în anul 1945.

Banalităţile interminabile ale filozofiei sale CIUCE (încredere în sine) erau citate ca mostre umoristice sau devenite subiecte ale unor bancuri hazoase.

Atunci când a decedat, toţi oamenii din Coreea de Nord au fost obligaţi să se îndrepte spre cele 34000 de statui ale Marelui Conducător în faţa cărora trebuiau să se prosterneze îndureraţi.

Pentru cei strânşi acolo, statuia era chiar omul şi i se adresau direct în conversaţie: „Abogi, abogi, jeleau bătrânele, folosind termenul onorific coreean pentru a te adresa tatălui sau lui Dumnezeu. Cum ne-ai putut lăsa fără veste? răcneau bărbaţii la rândul lor”.

Cei care aşteptau la rând săreau în sus şi-n jos, se loveau în cap, se năruiau în leşinuri teatrale, îşi rupeau hainele şi izbeau cu pumnii în aer, într-o furie lipsită de ţintă. Bărbaţii plângeau la fel de nestăpânit ca femeile.

Teatralismul durerii a căpătat un aspect competitiv. Cine putea plânge cel mai sonor? Cine suferea cel mai intens? Bocitorii erau stimulaţi de ştirile TV, care arătau întruna oameni plângând, bărbaţi în toată firea cu lacrimile şiroindu-le pe obraji, lovindu-se cu capetele de copaci, marinari care-şi izbeau capetele de catargele vapoarelor, piloţi care hohoteau în carlingi şi tot aşa, scenele respective alternau cu imagini de fulgere şi averse dezlănţuite. Părea Armaghedonul!

Ce poate face dictatura din oameni!

Un film de propagandă care a rulat şi în România, dar numai pentru conducerea de partid, insinua că tovarăşul Kim Ir Sen ar putea reînvia dacă oamenii l-ar plânge suficient de mult.

Nici nu-ţi vine să crezi că o minte sănătoasă ar fi putut născoci o aşa prostie. Ţineţi-vă bine!

Filmul se încheia astfel: „La moartea Mareşalului Kim Ir Sen mii de cocori au coborât din ceruri să-l ridice. Păsările nu l-au putut lua, pentru că au văzut nord-coreenii care plângeau şi ţipau, îşi loveau piepturile, îşi smulgeau părul şi izbeau cu pumnii în pământ”.

În cele zece zile de doliu fiecare nord coreean trebuia să se ducă la statuia lui Kim Ir Sen din localitatea lui de două ori pe zi şi să-l bocească.

Antologic a rămas cazul unei fetiţe de cinci ani care ţipa atât de puternic şi era atât de demonstrativă în durerea ei, încât mama sa s-a temut că va leşina. După care a observat că fetiţa scuipa în palmă pentru a-şi umezi obrajii cu salivă. Lacrimile nu erau reale.

„– Mama mi-a spus că dacă nu plâng sunt un om rău, a mărturisit fetiţa.”

Principala lecţie predată de specialiştii în comportamentul maselor, de la cronicarii vânătorilor de vrăjitoare din Salem şi până la Charles Mackay, autorul cărţii clasice „Autoamăgiri extrem de populare şi nebunia maselor” afirmă că isteria este contagioasă. În mijlocul unei mulţimi de oameni care plâng, unica reacţie omenească naturală este, firesc, aceea de a plânge.

Şi aşa a plâns poporul nord coreean şi la moartea lui Kim Jong-il şi probabil aşa o va face şi la moartea actualului conducător Kim Jung-un, care a băgat recent spaima în popoarele Asiei de Est cu salvele sale de rachete balistice.

Să auzim de bine!

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI