Iraclie Porumbescu şi lipovenii

Nu de mult, la Suceviţa, l-am evocat şi eu pe Iraclie Porumbescu, la 200 de ani de la naştere, în cadrul unei frumoase întâlniri de suflet, pe care a relatat-o măiestrit doamna Doina Cernica, tot în paginile acestei gazete. Cineva şi-a exprimat faţă de mine dezamăgirea că nu am venit cu elemente noi, necunoscute, din viaţa părintelui Iraclie (ceea ce era adevărat, dar motivat de situaţie) şi „reproşul” m-a bântuit, aşa încât încerc să vin acuma cu ceva nou, adică neştiut sau nevehiculat până acum (după ştiinţa mea).

La înmormântarea exarhului Iraclie Porumbescu, în 15/27 febr. 1896, a avut loc o slujbă cum i se cuvenea unui preot încărcat de merite – nu numai legate de slujba la amvon – cu oficiere din partea a 12 preoţi, printre care, şi Î. Prea Cuv. Sa părintele Arhimandrit Ilarion Filipovici, şi în prezenţa unei mulţimi de poporeni (nu numai din Frătăuţul Nou, ci şi din satele megieşe) şi învăţători, care au ţinut să ia parte, în semn de omagiu, de apreciere a unei munci exemplare de o viaţă. Predica funebrală a ţinut-o părintele cooperator Berlinschi, la mormânt a vorbit protopresviterul decanatului Vicovelor, Samuil Piotrovschi, apoi învăţătorul Brăilean din Bilca (tatăl viitorului profesor universitar şi ministru Traian Brăilean), „ca reprezentant al învăţătorilor numeroşi şi ca membru corespondent al Societăţii Doamnelor Române din Cernăuţi”, al cărei membru fusese răposatul, seminaristrul Vasile Cilievici, preşedintele Societăţii „Academia ortodoxă”, şi – surpriza – „Pentru numeroasa deputaţiune a lipovenilor ortodocşi din Climăuţi, care au fost păstoriţi de scumpul defunct, a vorbit în limba rusească Î. P. Cuv. S. părintele Arhimandrit Ilarion Filipovici [egumenul sf. mănăstiri Suceviţa, ca unui confrate, pentru că „În 11/23 nov. a.c. a avut loc alegerea de egumen pentru mănăstirea Putna, la care a fost ales părintele exarh I. Porumbescu din Frătăuţul Nou” – potrivit ştirii aduse de „Gazeta Bucovinei” din 14/28 nov. 1895], care cu cuvinte binesimţite şi într-un mod elocvent a expus ireparabila daună ce au suferit-o ei prin pierderea iubitului lor păstor Iraclie Porumbescu”. (Citate extrase din „Gazeta Bucovinei” din 15/27 feb. 1896, articol intitulat Înmormântarea lui Porumbescu. Şi „Deşteptarea” din Cernăuţi a publicat un articol de la faţa locului, preluat de „Gazeta Transilvaniei” din Braşov, în numărul din 20 feb./3 mart. acelaşi an).

Acuma, ştiam deja că Iraclie Porumbescu a fost un fel de „preot de sacrificiu”, nu pentru că ar fi meritat vreo pedeapsă, ci din contră, pentru că dispunea de calităţi deosebite, care îl făceau să ducă la bun sfârşit orice misiune. Aşa că a fost trimis în puncte cheie, fierbinţi, pentru a aplana conflicte, „dezertări” de la ortodoxia răsăriteană, aşa cum a fost la Şipot, în munţii huţăneşti, învolburaţi de răzmeriţa lui Lukian Cobeliţa, apoi la Boian, pentru a anihila defecţiunea produsă de o parte a sătenilor, care trecuseră la uniaţi (episoade despre care a scris el însuşi, mai târziu). Felul său de a fi, deschis oamenilor şi doritor de a le face bine, aptitudinea de a se „mula” pe situaţie şi a încerca să „salveze” suflete, l-au făcut să nu refuze nici o misiune. La 1880 însoţeşte chiar şi o delegaţie de ţigani, dornici să se înfăţişeze cu doleanţele lor Împăratului, care era în vizită la Cernăuţi. Dar despre o păstorire a lipovenilor, rămaşi „orfani” în urma decesului preotului lor, nu ştiam nimic şi am aflat amănunte – unele pline de informaţii mai puţin vehiculate – privind ajungerea în mijlocul acelei comunităţi şi elemente privind viaţa acestora tot din scrisul părintelui, care, într-o scrisoare din 29 oct. 1894, îl face părtaş pe confidentul său Constantin Morariu (bunul prieten al răposatului Ciprian), încă preot în Cernăuţi, la acea vreme, cu ce i se mai întâmplase. Să citim şi noi misiva:

 

Aşa: eu cer egumenie şi [ei] mă fac popă lipovenesc. Încă – asta n-am fost! […] Ieri am liturgisit în capela noastră la Climăuţi, tot pe 7 prescuri… Lipoveni şi lipovence au fost mulţi în capelă, adică mulţi din cei puţini ce-s ai noştri şi potrivit cu încăperea în capelă, care casă e mai mare decât tinda S. tale. Dară bogat împodobită cu grămadă de icoane de lemn şi de metal. Şi veşminte sunt destul de frumoase, numai stiharele aşa de scurte, că mie cel îmbrăcat îmi veni cam până la genunchi şi felonul părea a frac.

Pe urmă mă chemară noii mei parohieni la dejun şi mă primiră – dumineca – cu pepeni muraţi, cu pâne de grâu şi un fagure de miere. De beut, ei „înghite Agachi” nişte stacane de vodcă, de încăpea pumnul într-însele. Eu beui must. „Horoşii, izriadnii kak vino” (bun, potrivit cu vinul).

Când la pogrebanie, predicam de pe movila de lut de lângă mormântul răpausatului, mi se păru că văd şi limbuţa din fundul gurii lipovenilor şi mai ales a lipovencelor, aşa se căscară la mine: „Ciort nii voloschi pop, kak cisto govorit po rosiiski” (La naiba, ăsta nu-i popă românesc, cum vorbeşte el de curat ruseşte) – ar fi zis nişte lipovence groase (ca o profesoreasă de teologie din Cernăuţi) şi îmbrăcate în roşu ca flamingii.

Eu pricepui că toţi lipovenii ortodocşi din Climăuţi ar fi dorit să le fie preut dascălul lor prezent, un nepot al repausatului părinte Petrea. L-am cunoscut de om inteligent şi versat şi în cele bogoslavice. El, înaintea liturghiei, veni la mine în altar, făcu trei închinăciuni adânci, sărută pristolul, apoi una mie şi-mi spuse că ei tot pe 7 prescuri fac liturghia… Îmi arătă apoi cum să blagoslovesc, cum adecă să pun degetele!, ca să nu lipesc pe cel mare de al treilea, ci de al patrulea, şi acesta să-l ţin lipit de al cincilea şi, în fine, cum se ţine cădelniţa, nu cumva de lănţuge, ci de verigă.

Nu ştiu de ce-mi dete această lecţiune rituală, căci eu venii la 7 ore dimineaţa şi el toată utrenia deja o făcuse. Prin urmare, pe mine încă nu mă văzuse că aş fi binecuvântat ori ţinut cădelniţa într-un fel nelipovenesc. Va fi văzut poate în alt loc pre preuţii noştri. Pe duminica viitoare, iară m-au rugat lipovenii să vin la ei să liturgicesc. Bun! Dară mi-e cam ne-ndemână.

M-am mirat cât îs de devotaţi lipovenii noştri Ortodoxiei. Un bătrân dintre ei îmi zise: „Mi verim acone est v istoi vierii spasenie, tolko v pravoslavii” („Noi credem că nu este mântuire în altă credinţă decât pravoslavnică”). M-am gândit şi aici: „Tac est, kak gavarit” („Aşa e cum vorbeşte”) şi fii şi fiţi sănătoşi.

 

Iraclie.

Noii mei parohieni mă numesc „Eraclii”, cu tonul pe i.

(Nina Cionca, Scrisorile lui Iraclie Porumbescu, Bucureşti, Ars Docendi, 1999, p. 107-109).

 

Foarte instructivă această scrisoare, căci aflăm unele amănunte legate de viaţa (măcar spirituală, duhovnicească) a lipovenilor din Climăuţi, iar alte lămuriri ni le aduce Dimitrie Dan, într-un articol din „Familia” (1879) şi într-o broşură din 1894, ambele cu titlul Lipovenii din Bucovina, reluate de Leonte Ivanov în destul de recentul volum II din Ruşii lipoveni în studii şi documente (Bucureşti, 2019). De aici desprindem şi ideea bifurcării populaţiei starovere în ramura popovţilor (cei care admiteau preot) şi cea a bezpopovţilor, la care face referire Iraclie, atunci când spune, sibilinic: „mulţi din cei puţini ce-s ai noştri”, din care doar prima îl acceptă pe preotul de la Frătăuţii-Noi ca îndrumător spiritual. Colonia lipovenească de la Climăuţi s-ar fi fondat la 1777 (sau 1774, după altă sursă), iar la 1894, ne spune D. Dan, „Astăzi se ţin cele 36 de familii de lipoveni ortodocşi din Climăuţi de parohia Costişa şi se păstoresc de ieromonahul Petru Iakovlev” – ca pentru a ne lămuri de ce erau puţine familii de credincioşi la înmormântare şi cine era „repausatul părinte Petrea”.

Revenind la Iraclie Porumbescu al nostru, o confirmare a existenţei celor 36 de familii ortodoxe ne vine şi din „raportul” publicat în „Gazeta Bucovinei” (nr. 35, 4/16 mai 1895, semnat „I.”), sub titlul Panahidă solemnă pentru Părintele Metropolit Silvestru, în care, în afara altor amănunte de atmosferă, trebuie să apreciem dedicarea lipovenilor pentru credinţă, pentru binefăcătorul lor:

 

Climăuţi, 13 mai 1895

Duminică în 30 aprilie s-a celebrat, în capela lipovenilor ortodocşi din Climăuţi, panahidă solemnă pentru repauzatul Metropolit Silvestru.

Încunoştinţată, mica comunitate ortodoxă din Climăuţi de preotul ei, parohul din Frătăuţul nou, că în ziua aceea va liturghisi acolo şi va săvârşi sf. Panahidă pentru repauzatul Părinte Mitropolit, deja la şase ore dimineaţă erau aproape toţi credincioşii ortodocşi din Climăuţi, mic cu mare, bărbaţi şi femei, adunaţi lângă capela lor de acolo, şi toţi cu făclii frumoase de ceară în mână şi îmbrăcaţi ca în zi de cea mai mare sărbătoare, aşteptând venirea preutului, păstoriului lor sufletesc.

Frumos era aspectul acestei adunări în costumul ei pitoresc, maicile până şi cu copiii lor micuţi în braţe: dară totodată era el şi jalnic-duios, cugetând la tristul obiect pentru care aceşti creştini s-au adunat…

După finirea sf. Liturghii, rosti preotul funcţionar un cuvânt ocazional şi introducător la Panachida ce avea să urmeze şi pentru care epitropia bisericească din Climăuţi pregătise şi adusese în mijlocul capelei o colivă de tot frumoasă cu obligatul Paus aşijderi frumos împodobit. – Toţi îşi aprinseră făcliile aduse şi aşijderi toţi cântară piesele Panachidei, văzându-se în faţa fiecăruia o durere adevărată ce o simţiră la respicarea cuvintelor acelor piese funebre, care durere, la ridicarea colivei de tot poporul şi cântarea de „vecinica pomenire” sub sunetul tuturor campanelor [= clopotelor], se transformă în lacrimi mai de pre toată faţa.

Ştiu toţi climăuţenii noştri, şi anume cei bătrâni, că ce binevoitor şi chiar părintesc îngrijitor le-a fost în Domnul repauzatul Metropolit, carele şi capela lor, la anul 1871 [aici presupunem o greşeală de tipar a gazetei, odată ce D. Dan, susţinut şi de un raport oficial, stabileşte: „La 18 martie 1879, sfinţi arhimandritul consistorial de atunci şi actualul arhiepiscop şi mitropolit Dr. Silvestru Morariu-Andrievici, ca delegat arhiepiscopal, capela ortodoxă aşezată de Petru Iakovlev într-o casă din Climăuţi, închinând-o Sfântului Nicolai”], o sfinţi şi carele nu numai de câte ori veneau bieţii lipoveni ortodocşi în oareşicare afacere la P. S. Sa, îi trata cu cea mai agreabilă condescendenţă, dară, cum am zice, până şi pe patul morţii îndrumă nişte demersuri oficioase, cumpenitoare şi de mare folos pentru cele treizeci şi şese de familii lipoveneşti din Climăuţi, reîntoarse în sânul maicei Bisericii ortodoxe.

Coliva şi Pausul le împărţiră apoi epitropii bisericeşti între toţi prezenţii, care, gustând din ele, ziceau cu voce intimă: „Bog da prostit!”.

La această Liturghie şi Panachidă asistară şi unii lipoveni de celelalte două confesiuni din Climăuţi.

 

Articolul, cu trimiterea discretă la „parohul din Frătăuţul nou” (care ni-l indică fără dubii pe cel care se ascunde sub iniţiala „I.”) şi cu descrierea artistică a ambianţei şi a decurgerii evenimentului, lucru nu prea des întâlnit în relatările de presă ale perioadei, ne fac să-l punem la loc de cinste în creaţia literară a scriitorului Iraclie Porumbescu.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI