A fost odată, se pare că încă mai este, nu mă mir, că, fără urmă de îndoială, toţi credincioşii au citit în Biblie la Ecleziast (1, 9) şi privesc cu deplin curaj realitatea. Desigur, nici munţii nu se mai bat în capete, de fapt ce rost ar avea? Că sunt goi pe dinăuntru şi drastic defrişaţi pe dinafară, condiţii în care le este ruşine să recunoască faptul că ar suna a gol, a sărăcie şi prevestind un viitor amarnic.
Moşneagul cârcotaş râde reţinut, este atent să nu i se observe lipsa unor dinţi, dar aminteşte celor care au uitat sau nu au dat importanţă celor spuse de el, chiar şi în scris, cu vreo două decenii în urmă, şi care cu precizia cu care viaţa sancţionează ascunderea sub preşul eludării adevărului şi a ceea ce este şi logic şi verificat în timp, a gunoiului ignoranţei, s-a dovedit a fi fost o corectă atenţionare. Existau licee de top, adevărate fabrici de viitori intelectuali de calitatea necesară societăţii, dar, văzând cum îşi înghesuie acolo urmaşii familiilor cu mai mulţi bani decât este normal, a prevăzut că acele instituţii de învăţământ îşi vor pierde locul de pe podium atunci când vor fi reprezentate de şoferi de limuzină, nu de elevi olimpici.
Acelaşi moşneag cârcotaş a pus mâna pe o hartă a lumii şi a vorbit, cam într-o doară, dar a spus că au apărut ţări mari formate din altele mai mici, primele mai departe, următoarele mai aproape, oceanul nu a împiedicat propagarea ideii, aşa cum niciun lanţ muntos nu o va face. În final vor invada lumea cei cărora foamea le va interzice orice formă de eleganţă. Apoi? Apoi va fi altfel, dacă va mai fi.
„Ehei, dragii moşului, eu v-am spus despre evoluţia învăţământului de la tăbliţă la tabletă, nu aveam în vedere reformarea, deformarea sau malformarea care să conducă la neîncrederea cu care să se aştepte ca un absolvent de studii medii să poată rezolva un subiect dat la matematică la bacalaureat cu un secol în urmă. Că eu când am vorbit de evoluţie vedeam, în primul rând, partea plină a paharului.”
Digitalizarea vine în valuri, dar dacă se permite accesul în camera pentru musafiri şi celor care nu au trecut prin vestibul, pentru unele ţări va avea efectul altoirii unei crengi de cireş pe o tulpină de floarea soarelui. Se tem unii de dezumanizarea umanităţii? Este şi acesta un motiv pentru ca paşii care se fac spre înainte să fie făcuţi cu atenţie şi conştient că nu va exista cale de întoarcere. Ce trebuie să fie, va fi. Când a apărut tangoul în saloanele din vestul bătrânului continent, a fost privit cu dispreţ, totuşi dansul în care partenerii se ating a rămas, dar doamnele care l-au urât (or fi fost şi ele cârcotaşe?), au plecat să danseze menuet într-o lume probabil mai bună. Despre dansurile din prezent moşneagul nu cârcoteşte nimic, probabil nu are sau nu mai are ce. A spus destul Anthony Burgess în „Portocala mecanică”, mai ales despre muzică şi încă şi despre relaţiile dintre generaţii, asta în 1972.
Moşneagul ar râde într-un dinte, dacă l-ar avea, pe când aşa, în condiţiile prezente, faţa i se întunecă într-o tristă seriozitate, el ştie că acela care acceptă cu plăcere umilinţa, chiar mândria de a fi umil, nu-i va duce dorul şi nu îi va simţi lipsa. O veche vorbă din popor spune că fiecare „cum îşi aşterne aşa va dormi”, dacă va mai avea somn.
După clarificarea situaţiei determinate de „sinergia faptelor” şi „meandrele concretului”, a urmat „vizavi”, apoi „deci” şi tot aşa până acum când suntem în faza „semnificativ”. Oare ce urmează?
IOAN MUGUREL SASU
Comentarii