Prin labirintul devenirii de sine

Alexa Paşcu din Fălticeni, membru al Uniunii Scriitorilor din România, e într-o continuă întrecere cu sine însuşi. A publicat în 2022 două cărţi, una de poeme, Libertatea zborului (Ed. StudIS din Iaşi), şi o alta de Epigrame la Ed. Pim din acelaşi municipiu. Acum, la început de 2023, a scos, tot la Pim, un roman de peste 260 de pagini, intitulat simplu – Bianca, beneficiind de o impresionantă prefaţă a profesorului băcăuan Marius Manta. Redactorul de la revista „Ateneu”, exprimându-se eufemistic, face, la un moment dat, următoarea observaţie cât se poate de corectă: „Avem de a face cu o reţetă de succes, frumuseţea definindu-se în viziunea lui Alexa Paşcu sub forma unui plus de voluptate-dinamică, bărbaţi hotărâţi, care nu (îşi) admit eşecul, întâmplări care se succed rapid, chiar dacă uneori par atinse de clişeu, solidifică un modus vivendi, propunând fresca socială a anilor ‘90 – ‘2000 – asta dacă s-ar impune necesitatea unei raportări directe şi exacte”.

Este evident că scriitorul A. Paşcu, în ciuda faptului că a trecut de vârsta Psalmistului, a găsit forţa necesară să dea la iveală o scriere cu multiple secvenţe de trăire erotică explozivă. Aş recomanda ca adulţii să se reţină a parcurge romanul până nu au acceptul tinerilor din familie, din moment ce în trama romanului dispare de cele mai multe ori graniţa dintre moral şi imoral, personajele lăsându-se în voia simţurilor scăpate de sub control şi aflate sub imperiul devizei „Trăieşte-ţi clipa!” care dă impresia unei dilatări hedoniste, fără să le pese nici măcar de cuvintele lui Democrit, cel ce atrăgea atenţia încă din secolul al IV-lea î. Hr. că frumuseţea trupului rămâne la nivel animalic, dacă el, trupul, e lipsit de spirit. Se ştie, prin căderea lui Adam, libertatea (de care se face uneori atâta caz, fără să se înţeleagă despre ce este vorba) s-a transformat în necesitate, iar omul ar fi rămas pe veci robul acesteia, dacă Hristos Mântuitorul n-ar fi coborât pe pământ. A. Paşcu, se pare, a intuit situaţia şi şi-a lăsat personajele într-o desfătare plină de voluptate şi, în acelaşi timp, dependente de condiţia efemeridelor, în afara cosmosului divin. Aşa se explică ratarea cununiei civile dintre Bianca şi Cosmin, acesta topindu-şi personalitatea în braţele unei meseriaşe în a-i atrage pe bărbaţii-fluturi în mrejele ei deocheate. De aceea, providenţa îi va refuza Silviei căsătoria şi maternitatea avute în vedere prin minciună şi în afara oricărei afecţiuni faţă de cel vizat a-i fi mire.

Avertiza filozoful Petre Ţuţea la modul cel mai serios: „Să nu se glumească cu termenii virginitate, castitate, pudoare, impudoare. Când natura o ia razna trebuie adusă între stănoage.”(s.a.) (Între Dumnezeu şi neamul meu) Pentru unele dintre personajele lui A. Paşcu conversiunea pare imposibilă, atâta vreme cât se lasă în stăpânirea inerţiei, căzând din calitatea lor de subiect şi oprindu-se, cu mulţumire sau din nevoie, la cea de obiect. Viorica, proprietara restaurantului „Grădina fericirii”, unde au fost aduse câteva tinere, putinele pline cu miere pentru bondarii de lux ai oraşului, se prezintă ea însăşi ca o cocotă care îşi oferă serviciile unor bărbaţi aleşi pe sprânceană. Suntem în faţa unei duble degradări: templul trupului e coborât cu vrere în infernul tăvălelilor animalice, iar „Grădina fericirii” e un spaţiu cu o semnificaţie contrară a ceea ce spun cele două substantive. Că bărbaţii care frecventează localul nu-şi dau seama de aceasta e cu totul explicabil. În Psalmul 31, primele două versete sună astfel: „Fericiţi cărora s-au iertat fărădelegile şi cărora s-au acoperit păcatele. Fericit bărbatul, căruia nu-i va socoti Domnul păcatul, nici nu este în gura lui vicleşug”, cu adăugire în 39, 6: „Fericit bărbatul, a cărui nădejde este numele Domnului şi n-a privit la deşertăciuni şi la nebunii mincinoase”. Şi, dacă nu-i de ajuns, apelăm la poetul Gr. Alexandrescu şi poezia Aşteptarea, cu versul ei „Cătând în viaţă pacea, şi-n pace, fericirea”, cu trimitere la ceea ce numim „pacea interioară”, în relaţie cu Iisus Hristos. Aşadar, patroana Viorica îşi consideră mocirla fărădelegilor „Grădina fericirii”, un atentat impudic la creaţia lui Dumnezeu. Cu adevărat fericiţi au fost primii oameni până la izgonirea lor din Rai. De atunci, lupta vieţii ar trebui să aibă un vector foarte clar: mântuirea, stare congruentă cu fericirea. Însă, atâta vreme cât ne complăcem să ne învârtim orizontal sub imperiul gravitaţiei terestre şi nu ne raportăm la eternitate, vom confunda mereu fericirea cu mulţumirea ori cu plăcerea, un lamentabil eşec ontic.

 Drept este că nu toate personajele din roman sunt plasate în zona hedonismului iresponsabil. Rămâne figura luminoasă a părinţilor Biancăi, o familie în care s-a instaurat echilibrul şi armonia, zguduită pe moment de ratarea căsătoriei fiicei lor cu alesul ei Cosmin. Sunt alţi doi eroi necopţi şi rătăciţi în labirintul vieţii, un exemplu de luptă şi revenire din eşecul iniţial, căci a greşi, dar şi a ierta, e o soluţie constructivă întru vieţuire onorabilă, sub veghea altruistă a experienţei celor în vârstă şi a proniei cereşti. Şi dacă tinereţea crudă a Cameliei se află o vreme între doi pretendenţi (unul copt de-a binelea, Leonard, un vântură-lume, atins binişor de patima plăcerilor carnale, celălalt, Cosmin, tânăr şi purtat la început de o pendulă malefică), ea se maturizează văzând cu ochii, ieşind de sub influenţa bărbatului-arahnidă, pentru a rămâne în compania celui de-al doilea, a cărui sinceritate nu mai poate fi pusă la îndoială. Acesta este şi finalul romanului: Era prea târziu ca între ea şi Leonard să se mai poată întâmpla ceva. Acum repornise pe drumul ei în viaţă alături de Cosmin, exact din locul unde acest drum fusese întrerupt cândva. Era şi acesta un semn că nimic nu e întâmplător pe acest Pământ, că cineva are grijă de toate. Şi iată cum prozatorul Alexa Paşcu retează, dintr-o trăsătură de condei, vijelia hormonilor, aducând „stănoagele” morale în convieţuirea celor două personaje de care se simte ataşat. Cu alte cuvinte, scriitorul a destupat un vulcan, l-a lăsat să erupă şi să pârjolească în jur, ca, la sfârşit, să-i aşeze un capac zdravăn şi să-l cuminţească, aşezându-şi eroii sub umbrela providenţei.

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI