Mulţi ani după Război, Scânteia (organul central de presă al P.C.R./P.M.R.) este plină de lucruri tot mai greu de înţeles astăzi, iar între acestea, de exprimarea pe multe pagini şi mai cu orice ocazie a iubirii, prieteniei, admiraţiei, îndatorării, recunoştinţei etc. faţă de tot ce înseamnă U.R.S.S. şi faţă de conducătorii ei, până chiar la cei care deveniseră ori aveau să devină în timp odioşi, precum V.M. Molotov.
Măreţele realizările din ţara socialismului biruitor – care a trecut îndată după Război la construirea comunismului – şi evenimentele ei interne, precum şi poziţiile din politica externă a U.R.S.S. le sunt oferite românilor, spre cunoaştere şi după caz, inspiraţie sau ca model, în expuneri largi şi însoţite de comentarii elogioase. Trebuia făcută cu desăvârşire uitată, nu doar combătută, părerea veche a românilor că e bine să nu ai niciodată, dacă se poate, nici de pierdut şi nici de câştigat ceva în compania ruşilor şi nicicum războaie, ba şi mai departe, tot dacă se poate, să nu trebuiască să fii cu ei nici prieten, nici duşman şi nici vecin. Mai mult, comuniştii români, aduşi acum la putere de către marele prieten, aveau faţă de Moscova îndatorarea tuturor conducătorilor din lagărul socialist, aveau de plătit şi despăgubiri de război, precum şi preţul ajutorului frăţesc şi al unor bunăvoinţe nu chiar gratuite, dar şi obligaţia dificilă de a-şi continua în aşa fel discursului antinaţional care îi scosese cândva în afara legii, încât să placă stăpânului cât mai mult şi să displacă propriului popor – de care totuşi aveau nevoie – cât mai puţin.
Aşa, pe acest fond, se publică în Scânteia, în ianuarie 1954, Tezele cu privire la cea de a 300-a aniversare a reunirii Ucrainei cu Rusia (1654 – 1954) aprobate de Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. Pentru un plus de informaţie, lămuritoare sau nu, în legătură cu acestea, e de contextualizat în continuare: Stalin murite de mai puţin de un an şi apropiatul lui, N.S. Hruşciov – care declară că e rus, se născuse într-o localitate de pe frontiera ruso-ucraineană şi avea la activ ani buni de exerciţiu politic la vârf în Ucraina –, este conducătorul Uniunii Sovietice şi, scăpând definitiv de periculosul L.P. Beria şi ţinându-l sub observaţie pe G.M. Malenkov, e preocupat să dobândească în stat autoritatea absolută. Şi ar mai fi de precizat: adevărurile şi neadevărurile acestor teze, convenabilul şi neconvenabilul din orice perspectivă pe care ele îl pot conţine se află în grija altcuiva. Aici ele nu se afirmă şi nu se susţin, după cum nu se neagă şi nu se combat – ci doar se au în vedere ca fapte de ajutor în sensul care interesează: configurarea şi relevarea percepţiei pe care Moscova sovietică o are ori o are de transmis la data în discuţie în ce priveşte Ucraina şi raporturile ruso-ucrainene.
Iată începutul documentului care hotărăște cum trebuie privit faptul istoric la care se referă: Acum 300 de ani, în Ianuarie 1654, în Rada (Sfatul – . trad.) din Pereiaslav, printr-o puternică manifestare a poporului ucrainean, a fost proclamată reunirea Ucrainei cu Rusia. Acest act istoric a încununat lupta îndelungată a poporului ucrainean iubitor de libertate împotriva asupritorilor străini, pentru reunirea lui cu poporul rus într-un stat rus unic. Cea de-a 300-a aniversare a reunirii Ucrainei cu Rusia – remarcabil eveniment istoric – este o mare sărbătoare nu numai a popoarelor ucrainean şi rus, ci şi a tuturor popoarelor Uniunii Sovietice.
Ar fi vorba, aşadar, despre două mari popoare „atât de apropiate şi prin limbă, şi prin aşezare, şi prin caracter, şi prin istorie”, cu expresia citată a lui Lenin. Şi: Legându-şi pe veci soarta de cea a poporului rus, poporul ucrainean s-a salvat de la înrobirea străină şi şi-a asigurat posibilitatea dezvoltării naţionale. În acelaşi timp, reunirea a făcut să se întărească şi să crească puterea şi prestigiul internaţional al statului rus – de bună seamă că, precum se şi spune, în perspectiva marilor lupte victorioase viitoare – în fruntea cărora s-a situat clasa muncitoare rusă, cea mai revoluţionară din lume, condusă de avangarda sa de luptă, partidul comunist. Mai departe, prietenia de nezdruncinat şi alianţa frăţească dintre cele două mari popoare s-au întărit continuu şi s-au călit de-a lungul istoriei comune, în istoricele bătălii contra duşmanilor externi şi de clasă comuni, până la etapa la care se află acum toate popoarele sovietice, care, unite, sub conducerea Partidului Comunist, au construit socialismul şi păşesc astăzi cu încredere înainte spre triumful comunismului.
Documentul – asupra căruia e de revenit – amplu şi, în aparenţă, destul de prolix, parcă mai accentuat aşa decât altele de aceeaşi provenienţă, se publică în două numere consecutive ale Scânteii şi cuprinde 21 de teze dispuse în patru capitole însoţite de un prolog şi o încheiere.
Există şi ecouri la această sărbătoare sovietică în presa românească – ceea ce, destul de ciudat, mai curând nu se va întâmpla şi peste o lună, când Hruşciov îi transfera R.S.S. Ucrainene Peninsula Crimeea. Acum, în Contemporanul, spre exemplu, care reproduce şi compoziţia plină de elocinţă intitulată (se pare că de către publicaţie) „Pe veci cu Moscova, pe veci cu poporul rus” a pictorului ucrainean M.I. Hmelko, destul de cunoscutul autor mai ales de reportaje socialiste Victor Vântu imaginează în debutul articolului său scris cu entuziasm sovietizant şi paradă de livresc şi de informaţie o scenă în care marele hatman Zinovi-Bogdan Hmelniţki, întovărăşit de ai săi nacialnici, se aburcă pe podină, roti prin aer vestitul buzdugan – spaima Leşilor şi a Tătarilor şi cuvântă: – Fraţi cazaci, polcovnici, esauli, sotnici, Oaste Zaporojană, pravoslavnici! Am adunat astăzi Rada cea mare, deschisă pentru întregul norod, ca să alegem cu toţii, să alegem noi înşine, din patru ocârmuitori, pe acela pe care îl dorim. Sultanul Turciei ne cheamă în supuşenie, ne îmbie mereu prin solii lui. Al doilea, Hanul din Crâm pofteşte celaşi lucru. Al treilea e regele polon. Iar pe al patrulea îl chemăm noi înşine, năzuind să intrăm sub înalta lui oblăduire. Acesta e ţarul norodului frate cu noi, marele avtocrator rus, stăpânitorul Alexei Mihailovici. Moscovia e ţara înrudită cu a noastră, acolo sunt fraţi de-ai noştri cu care noi nu o dată am apărat împreună, umăr la umăr, pământurile ruseşti şi care nu vor îngădui ca hainii noştri vrăjmaşi să ne batjocorească, să ne obijduiască. Şi s-a hotărât atunci: – Să fim în veci laolaltă cu norodul rus!
Şi, neapărat, ca încheiere, tot aşa de emoţional, scrie gazetarul Contemporanului: Cu emoţie şi recunoştinţă îşi aduce aminte poporul nostru (n.n., A.B.: român), în aceste zile, despre străvechile sale legături cu marile popoare rus şi ucrainian. În cele mai întunecate timpuri de împilare, aceste legături au fost un reazăm împotriva exploatării interne şi a asupririi din afară. Tot ce este mai luminos în istoria poporului nostru e legat de acest ajutor. Ceea ce, pentru o înţelegere corectă, ar pretinde un comentariu, anume că ce se spune este ceea ce trebuia spus – zelul însă e talent, cotă de contribuţie personală în baza înzestrării private.
Dincolo, revenind la reunificare: Bogdan Hmelniţki este pentru cei mai mulţi ruşi şi ucraineni, inclusiv sovietici şi postsovietici, un erou, după cum există şi unii care îi pun în sarcină pierderea pentru lungă vreme a libertăţii ucrainenilor. Şi, fireşte, mai sunt şi unii care acum, pe la aproape 370 de ani, vin în Ucraina cu tancurile fără să declare război, pentru că ar avea de rezolvat aici doar o problemă internă şi fac asta printr-o operaţiune militară specială.
AUREL BUZINCU
Comentarii