Războiul promovează în anul următor, trece clasa cu rezultate bune.
Are deja, în estimările reţinute, în jur de două sute de mii de oameni ucişi, băgaţi în pământ – mai adânc sau superficial îngropaţi, de vii sau omorâţi de-a binelea, mai pe lumină ori mai pe fugă şi în ascuns, mai câte unu sau vrac. Are şi câteva milioane de alungaţi de la casa şi din curtea lor, împrăştiaţi prin lume, unii pentru totdeauna – şi de o parte, şi de cealaltă. Fie, ca bagaj, cu acte de bancă sau de proprietate pe averi care îi aşteaptau cuminţi pe fugari prin insule şi peninsule, porturi şi capitale strălucitoare ori cu baloţi de bancnote occidentale câştigate prin marginea lumii, acolo pe unde nu e prima regulă aceea că regulile, care şi cum sunt ele, se şi respectă şi se aplică regulat întotdeauna şi în toate cazurile. Fie doar cu rucsăcelul la modă în spate, mămică tânără şi plânsă cu un copil de mână, speriat şi neînţelegând nimic, altul agăţat strâns de gât şi încă unu gata să vină şi el pe lume, neştiind şi nici interesat să ştie că nu e oportun să ajungă aici într-o vreme când tatăl e numai el ştie pe unde ori a rămas ascuns prin şoproane ca să-şi amâne cu o zi, cu două, cu cât va putea, plecarea pe front. Când poate chiar îl trage inima să plece, dar ar vrea şi să mai trăiască – ceea ce de ce-ar fi nelegitim?
Şi, mai departe, puse la pământ bucată cu bucată, oraşe, sate, drumuri, zidiri de toate felurile pentru viaţă şi trai liniştit alcătuite şi puse alături în zeci şi zeci de ani de muncă. Atâţia, în orice caz, câţi au fost destui ca să se cuibărească până în adâncul cel mai adânc încrederea că barbaria e numai o scornire urâtă a scornitorilor de poveşti urâte şi că dacă ea are cumva vreun strop de aievea, vreo rudenie, vreun gând pe pământ şi în această lume, asta e numai pentru expunerea de muzeu şi numai pentru amatorii de delectare imaginară cu rele care agită şi înfioară, dar nu au urmări reale.
Or, în acest an pe care războiul l-a promovat cu brio, cu izbânzi care îl îndreptăţesc să spere la toate premiile, titlurile şi medaliile din lume – inclusiv la Premiul Nobel pentru Pace, întrucât noi luptăm pentru pace de lungă vreme –, el, războiul, a făcut adevărate minuni. A pus la pământ tot ce a vrut să pună la pământ. Cutremurul din Turcia şi Siria, parcă un dezastru paralel de uz comparativ, e o nimica toată pe lângă ce a putut războiul. Pe unde a trecut, a lăsat în urmă, în mormane, amestecuri de cărămizi, fiare contorsionate, resturi de mobilier şi de aşternuturi, foi de carte şi de caiet de teme acasă, veioze sparte şi tuburi de cartuşe de toate calibrele, veselă împrăştiată, jucării viu colorate, unele cu bateriile încă neconsumate şi scoţând ici-colo cât un piuit de fiinţă în agonie, tacâmuri şi şorţuri de bucătărie pentru mame şi fetiţe vesele, poze de familie alb-negru şi color, resturi de tanc mâncate de rugină, resturi felurite arse, bătute de ploi, de ninsoare şi de vânt şi abandonate de viaţă, de poveştile lor, de fericire, de proiecte abia începute, de planuri pe ani şi zeci de ani. Peisaje cu găuri mari, înrămate inform în negru şi proiectate sinistru pe un cer care încă există, ziduri ştirbe de clădiri cu multe etaje şi case pe pământ cu acoperişul ars, pustii, din care poate să iasă şi să ţi se arate în orice clipă bau-bau. Care bau-bau acum există şi poate avea orice înfăţişare, până la cea mai inimaginabil de urâtă şi de rea. Bântuie printre mormanele la care războiul a redus cu succes totul. Tocmai de aceea a şi promovat el în anul al doilea ca premiant.
În timp ce, însă, omenirea, umanitatea, umanul şi omenetul sunt repetenţi şi repetă anul. Repetenţie grea, primejdioasă, cine să ştie cu ce urmări şi costuri. Elevi şi profesori, învăţători şi diriginţi, directori, inspectori – toţi: categoria dirigentă a umanităţii noastre democratice, în care este adevărat că numai unii conduc, dar este tot atât de adevărat că fac asta mandataţi de cei care nu conduc efectiv, iar mandatând, sunt propriu-zis dirigenţi şi aceştia din urmă.
Cât despre cauze, ar zice unii apăsat că să fie vorba de sămânţa unei barbarii sălăşluite prin margini de lume sau, de fapt, altă lume, vegetaţie rea crescută acolo ca făptură obişnuită a locului, şi care – nebăgată în seamă ca atare la vreme de către cine ar fi trebuit să o aibă în atenţie şi n-a avut-o, pe jumătate din superficialitate şi pe cealaltă jumătate din interes – s-a înfoiat şi s-a burzuluit într-o bună zi şi iarăşi neluată în serios cât ar trebui, asta pentru că răbufnirea şi răgetele ei au evocat pentru lumea rafinată o partitură străveche, de neinterpretat şi de neadus azi în scenă, încât această lume rafinată, zgâlţâită oarecum de ceea ce vede şi aude, a aşteptat totuşi ca actul disonant al personajului desincronizat să se încheie cum s-a şi declanşat, brusc, din motive de trezire la raţiune şi de consumare, în acelaşi timp, a umorilor veninoase. Ipoteză de avut în vedere, fie şi pe bucăţi, pentru că pe acolo se aude că se poate cita în aplauzele asistenţei pe tătucul care a brevetat ingineria de suflete, holodomorul, Katynul, Fântâna Albă şi altele asemenea.
Mai pot fi în discuţie şi alte cauze posibile – şi tot aşa, de avut în vedere în întregul lor sau fracţionat. Ţin însă cel mai mult la una pe care un Caragiale al nostru cât se poate de serios a supus-o atenţiei pentru ai săi şi privitor la unele de-ale alor săi. Scriitorul privit doar ca un fel de Mitică pus pe şotii şi pe spus bancuri se sprijină, de altfel, probabil că pentru un plus de credit, pe teoria unui francez ale cărui idei îi vin, cum se spune, mănuşă. E vorba de prostie, dar nu cu sensul de incapacitate de a înţelege, ci ca facultate umană a relei înţelegeri, a înţelegerii care deformează, schimbă natura lucrurilor, rătăceşte ori pierde legătura cu realitatea. Ar exista astfel şi o prostie a oamenilor inteligenţi ori măcar despre care e în circulaţie prejudecata că ar fi inteligenţi, iar prostia de felul acesta, care ar fi adevărata prostie, s-ar asocia mai întotdeauna cu pretenţiile nemotivate, nelegitime, nesusţinute de realitate. E drept, Caragiale este interesat doar de efectul comic al acestei prostii, ca autor de ficţiune, şi, ca gazetar, de efectele de natura gogomăniei pe care o produc politicienii, colegii lui de breaslă şi alţi făcători de discurs public în condiţii de rea înţelegere a lucrurilor. O scară redusă, adică, a fenomenului – tolerabilă şi tratabilă.
Or, ceea ce ar fi musai de constatat azi e că trăim într-o lume care s-a prostit rău de tot.
Aurel BUZINCU
Comentarii