Evocarea din 1949 a Griviţei, mai pregnantă decât altele din anii învecinaţi, fusese în primul rând emoţională – probabil pentru că un fond de atare factură, arătând adevărul şi demascând şi acuzând pe vinovaţi (pasiune a momentului), este un bun pat germinativ pentru ceea ce are de semănat propagandistul, dar mai ales de obţinut înaltul activist – care este în alianţă, dar şi într-o luptă crâncenă cu tot şi cu toate: ideea de eroism dus până la sacrificiul suprem, eroism al comuniştilor erijaţi deja în reprezentanţi nu numai ai proletariatului, ci ai întregului popor muncitor. Se înteţeşte astfel ura faţă de regimul burghezo-moşieresc şi faţă de Occidentul imperialist putred, se legitimează răzbunarea instituţionalizată şi, în acelaşi timp, admiraţia faţă de conducător, partidul comunist, precum şi încrederea în calea deschisă de acesta şi în viitorul obligatoriu pe care el îl făgăduieşte tuturor. În plus, ustensilă de constrângere afectivă de neignorat, chiar de şantaj sentimental, Griviţa are, cu rost cert, un nevehiculat din prudenţă, dar real şi important dedesubt naţional – necesar şi foarte util în sensuri şi cu funcţii diferite: de ea se leagă numele lui Gh. Gheorghiu-Dej, cu diploma de organizator ilegalist al luptei clasei muncitoare încă în proceduri de echivalare, iar peste asta, dincolo de orice ar fi putut fi de spus în privinţa influenţelor, învăţăturii, incitării, sprijinului de la Răsărit etc., ea este un convingător fapt autohton de luptă de clasă şi încă una sadea proletară prin ceferişti. Probleme, tensiuni, răfuieli numeroase şi felurite agită încă nopţile celor care aparent au şi ţin ferm în mâinile lor frâiele puterii în stat – şi e neapărat de văzut, pentru o înţelegere cu şanse de captare a realităţii profunde a lucrului, că indiferent câtă autoritate s-a exercitat (şi cu ce efecte) prin populata componentă nenaţională a regimului de democraţie populară al acestor ani şi, de asemeni, în oricâtă obedienţă s-au executat sarcinile internaţionaliste şi învăţătura, totuşi, vizibil şi de folos pentru nevoia de asemenea hrană, o rădăcină a fiinţei proprii şi specifice a locului a fost aptă şi a avut condiţii să reziste vie şi a fost mereu activă sub stratul gros de viaţă inautentică, ba a dat şi vegetaţii, adevărat că şi mai bune şi mai rele. Un Petru Groza sau un Sadoveanu, dar nu numai, stând pe locurile pe care au stat, nu sunt de privit numai ca servanţi ai regimului, ba poate că nici în primul rând aşa.
Într-un atare context complex ar fi de explicat faptul că evocarea Griviţei în Scânteia se face acum şi printr-un amplu articol a cărui destinaţie precizată este În ajutorul agitatorului. Aici, fireşte, accentul cade, destul de rece, pe aşezarea şi explicarea Griviţei în limbaj marxist, cu detalii şi adaptări care să-i fixeze apăsat eroii şi adversarii şi locul în istoria luptei de clasă şi în acelaşi timp să favorizeze tuşarea unor chestiuni precum cea a social-democraţilor trădători, slugi ale burgheziei sau trecerea României, cu mari sacrificii pentru popor, prin molimele de nevindecat ale sistemului capitalist putred, iar asta în vreme ce în Uniunea Sovietică, a cărei economie socialistă planificată e ferită de orice crize, era realizat cu succes primul plan cincinal stalinist…
În celălalt limbaj, al Griviţei mai ales emoţionale, lucrurile decurg astfel: În dimineaţa zilei de 16 Februarie a avut loc măcelul. Sub ploaia de gloanţe, sub loviturile baionetelor şi paturilor de puşcă ale celor mai înrăite detaşamente de poliţişti şi jandarmi au căzut peste patru sute de muncitori ucişi, sute şi sute de răniţi. În procesul care a urmat, burghezia a aruncat pe umerii celor mai dârji conducători ai clasei muncitoare condamnări de sute de ani – se scrie în Scânteia din 17 februarie 1949 şi se conchide previzibil, subliniat: În luptele din Februarie 1933, clasa muncitoare condusă de partidul ei – Partidul Comunist Român [n.n. – important, corect: din România] a dovedit practic, prin fapte, că poate şi trebuie să fie conducătoarea celor ce muncesc de la oraşe şi sate în lupta lor pentru o viaţă mai bună, pentru pace şi libertate. Drept care: Să comemorăm glorioasele lupte din Februarie luptând pentru consolidarea regimului de democraţie populară, pentru a întări rolul conducător al clasei muncitoare, pentru a spori şi mai mult puterea Partidului nostru, forţa conducătoare în Stat… Şi nu în ultimul rând, pentru a spori şi mai mult puterea celui care se afla la conducerea partidului. În zilele de foc ale Griviţei, Gh. Gheorghiu-Dej se afla în arest, însă Chivu Stoica dăduse asigurări cu un an în urmă, prin intermediul aceleiaşi Scântei, că şeful partidului a purtat tot timpul de grijă, din închisoare, mişcării muncitoreşti, pe care a organizat-o şi a condus-o din detenţie şi, mai mult, Tovarăşul Gheorghiu-Dej a transformat închisoarea în Universitate de Partid, la câte sute şi mii de muncitori revoluţionari au învăţat ştiinţa marxistă-leninistă, au învăţat să fie cadre de conducere în lupta poporului muncitor pentru democraţie şi socialism.
În acelaşi spirit emoţional-hiperbolizant îşi scrie şi Constantin Chiriţă, cunoscutul (oare?) autor al Cireşarilor, tânăr şi el, schiţă fragilă de portret de erou cu un Vasile Roaită murind sub sirenă, răpus de gloanţe în timp ce – tot contându-se pe afect –, un ucenic de 19 ani fiind şi proaspăt utecist, Gândurile-i zburau în viitor. Visa tineri liberi, sănătoşi, plini de viaţă, împânzind atelierele şi şcolile, cântând şi muncind (…) Pretutindeni, în toată ţara, să răsune cântecele tinerilor, închinate muncii… Cântec şi muncă deci, dar mai ales muncă – şi nu s-a vorbit încă destul şi lămuritor despre această veritabilă obsesie a muncii în mreaja căreia s-a proiectat continuu omul şi umanul în viziunea comunistă.
Şi tot în acelaşi spirit Scânteia reproduce documente pe care se poate citi „Omor scuzabil” în cazul a trei dintre victimele Griviţei, una dintre ele fiind Vasile Roaită – cu diagnosticul „rănirea stomacului prin armă cu foc şi hemoragie internă”. Comentariul, în aceste condiţii, stă pe un postament solid: …iată trei dintre eroii muncitorimii ceferiste ucişi în represiunea sângeroasă a grevei din 1933 de la Atelierele Griviţa C.F.R. Şi ticăloşii cu suflet de fiară au scris atunci pe dosare cu câinoşenie „Omor scuzabil”, socotind că nimeni nu-i va putea trage la răspundere. Astfel de „omoruri scuzabile” săvârşite de burghezie n-au putut strivi însă hotărârea clasei muncitoare. Condusă de Partid, ea şi-a continuat cu mai multă îndârjire lupta ei victorioasă împotriva asupririi şi exploatării.
Lupta a continuat într-adevăr până la victoria care a făcut posibil – dar şi necesar, dacă nu cumva chiar obligatoriu – ca la întrebarea pusă cu mândrie şi entuziasm acum, sub impresia de rodire bogată şi de fericire fără margini, Dar cum a fost cu putinţă să ajungem aici?…, răspunsul să fie cel de citit tot în Scânteia din data menţionată: Acestea au fost posibile numai datorită existenţei şi sprijinului Uniunii Sovietice. Existenţa Uniunii Sovietice, care în 1933 a dat curaj ceferiştilor de la Griviţa în lupta lor, a îmbărbătat necontenit lupta clasei muncitoare din ţara noastră, din întreaga lume. Şi, ca atare: Cu măreaţa Uniune Sovietică, Patria Socialismului, suntem uniţi printr-un tratat de trainică prietenie şi alianţă, tratat care exprimă voinţa cea mai fierbinte a oamenilor muncii din ţara noastră.
Ceea ce e absolut de necontrazis până astăzi – cu o mică observaţie însă în ce priveşte exprimarea: înţelesul corect s-ar obţine prin folosirea, în locul prepoziţiei datorită, a locuţiunii din cauza, adică acestea au fost posibile numai din cauza existenţei şi sprijinului Uniunii Sovietice…
AUREL BUZINCU
Comentarii