Profesorul humorean Gheorghe Solcan ne-a obişnuit cu dramatizări sub formă de versuri din opera lui Ion Creangă, ori cu proză scurtă, într-o fructuoasă colaborare cu pictorul Radu Bercea. În 2022, Editura „SMart” din Gura Humorului i-a publicat un roman de peste 400 de pagini cu titlul Mă voi întoarce, cu precizarea autorului că Ideea şi multe întâmplări din roman au venit din partea unui personaj existent în realitate. În rest, este ficţiunea autorului care a dorit să realizeze o scanare a epocii comuniste cu ajutorul acestui personaj. Romancierul are grijă să dea o explicaţie şi titlului: Mă voi întoarce sugerează continuarea urmăririi eroului principal şi în democraţia instalată în România. Până atunci, acesta se mişcă brownian în labirintul „dictaturii proletariatului”, asistat de erotismul buclucaş al unor Ariadne autohtone, pentru ca, în final, să ajungă în zona oxigenată a fostei Jugoslavii. Volumul beneficiază de o generoasă prefaţă semnată de prof. dr. Luminiţa Reveica Ţaran, o sinteză redactată într-un stil elegant şi bine articulat.
Zaharia/Zarie, purtând numele bunicului, se naşte în condiţii extrem de vitrege, la vremea evacuării, provocată de ultima invazie rusească (dă, Doamne, să fie într-adevăr ultima!), o prezenţă oribilă şi aducătoare de spaimă şi moarte. Sunt primele două capitole cu o profundă încărcătură emoţională în care îşi face simţită prezenţa o evidentă şi benefică solidaritate umană, pe fondul unei dezlănţuiri animalice a invadatorilor. Bejenarii, scăpaţi din urgia votcarilor gata să apese pe trăgaci, se întorc la vetrele lor pustiite, fiind întâmpinaţi de o foamete cumplită. E o perioadă care îi pune pe oameni la grea încercare, iar autorul are ştiinţa să manevreze cu abilitate un dozator personal folosit şi în alte scrieri. Până la un punct, textul pare să-şi fi adunat forţele în realizarea unui bildungs-roman, dacă prozatorul n-ar fi alunecat în prezentarea unui lung şir de experienţe erotice, prima din ele petrecându-se când Zarie se află la vârsta lui Zăriuţă şi are doar 14 ani. Altfel spus, cel ce părea a fi un băiat cu antecedente în Moromeţii lui Marin Preda, îşi pierde brutal copilăria în braţele unui personaj feminin – Ruţa – răsărit parcă din Groapa lui Eugen Barbu, iar iniţiatoarea îl şi avertizează: Dar uite azi ai făcut un lucru pe care n-ai să-l uiţi niciodată, ai devenit bărbat. Şi nici pe mine n-ai să mă uiţi, că eu te-am făcut bărbat, după ce i-a desferecat pantalonii, ca în filmele americane. Însăşi mama lui Zarie, el fiind copil din flori, se va mărita cu un bărbat, un hibrid dintre Păcală şi Tândală, abordând acelaşi ritual erotic pentru a se asigura de… cinstita bărbăţie a viitorului soţ (Nu, nu, cu Giorgi se simţise bine, dar acum cu Istrate parcă i-a dat foc) care se dovedeşte a fi nici pitic adevărat, şi nici prost de-a binelea, iar, conform părerii lui Zarie de mai târziu, tatăl său vitreg fiind proprietarul unui şir de „calităţi” impresionante: E mic, urât, prost, analfabet şi (nu se putea altfel!) fudul. Tatăl Ilenei, Zarie cel bătrân, a trecut şi el prin aceeaşi viaţă şi abia în amurgul ei încearcă un palid proces de conştiinţă: Ştiu, Doamne, că gândurile mele umblau în umbra păcatului şi uneori le-am dus la bun sfârşit, cu toate că ştiam că nu e bine ce fac, dar nu m-am putut înfrâna. De data aceasta, îi lipseşte logica judecăţii, având în vedere că păcatul înfăptuit, contrar preceptelor creştine, e în flagrantă contradicţie cu ceea ce crede el că ar fi fost un bun sfârşit.
Zăriuţă, redevenit Zarie, se mişcă într-o lume desfrânată (e martorul acustic al unei orgii puse la cale de o mătuşă, în lipsa bărbatului), iar tentativa sa de a pătrunde într-o unitate şcolară orăşenească e zădărnicită fie de o neputinţă organică, fie din cauza fraudei la care apelează cu dezinvoltură. Gh. Solcan îşi poartă personajul ca muncitor la mină, ori ca şofer pe litoral, în cadrul armatei, sau al unui director de întreprindere. Pentru el, Constanţa va deveni pentru o vreme un adevărat eden, spaţiul împlinirii în dragoste. Este meritul autorului în a fi surprins pe câteva pagini o idilă în afara oricărui gând ascuns şi susţinută de cele mai nobile sentimente, însă fără perspectiva întregirii totale, Zarie fiind doar şofer, în vreme ce Cristina e elevă şi imediat studentă. Peste capul personajului, redresat moral, avea să cadă, ca un bolovan, momentul dezamăgitor bucureştean: Îţi mulţumesc pentru clipele plăcute şi fericite petrecute împreună! Am venit să mă întâlnesc cu dragostea vieţii mele şi în câteva ceasuri mă despart de o străină.
Zarie îşi vindecă destul de repede trauma sufletească, aruncându-se din nou în vâltoarea unei vieţi dezarticulate, în compania altor femei. Regretele sunt acoperite de o dezlănţuire nefirească, frecventând cu un coleg de muncă aceeaşi croitoreasă măritată, total dezinhibată, situaţie ce naşte o năstruşnică şi, în acelaşi timp, nefericită interogaţie: Ce-ar fi ca peste ani să ne întâlnim amândoi şi să vedem copilul Jeniţei cu cine seamănă: Cu tine ori cu mine? Anormalitatea situaţiei prezente se va răsfrânge în cea viitoare, când bine încornoratul fie va creşte un copil străin, căutându-şi imaginea într-o oglindă strâmbă, fie îşi va îneca amarul în iadul singurătăţii, pregătit de o Evă fără scrupule, replică palidă a diabolicei Lucreţia, mereu o căţea în călduri care pune la cale asasinarea soţului, abia atunci trezit la realitate: Uite ce mi-a făcut Iuda aceea de femeie, pe lângă că am fost bătaia de joc a tuturor, m-a lăsat şi în drum! Zăriuţă, ai grijă ce faci, să nu păţeşti ca mine! Iar tânărul, având în sânge o asemenea grijă, îşi încheie cercul aventurilor amoroase în braţele unei divorţate, pe numele ei Rina, cu un corp care nu emana nimic, decât… ispită, o replică matură a Ruţei de altădată. Cam în aceeaşi perioadă, o ispită de altă natură i se va insinua în suflet, Zarie trecând fraudulos frontiera în Serbia, cu gândul întoarcerii, de unde şi titlul romanului.
E de observat că Gh. Solcan are har de povestitor şi a reuşit scanarea epocii comuniste, apelând la aspecte semnificative, de la pălmaşii chinuiţi să-şi facă rost de cele necesare unui trai modest, până la „reprezentanţii poporului” care se desfată periodic în chiolhanuri ameţitoare: Avem aici trei graţii. Ia să le vedem dansând! Nu, nu jos, că nu se vede bine! Vă suiţi pe masă! Şi apoi unde aţi văzut voi graţii îmbrăcate? Jos hainele! Ultimul strigăt (căci nu e deloc rugăminte) pare să străbată întreg romanul, accentuând aspectul de realism sui-generis, într-o competiţie a naraţiunii cu dialogul, adevărat magnet mai ales pentru cititorul-bărbat.
Comentarii