Moartea în cultura rromă
Vă mărturisesc de la bun început că nu mi-a fost deloc uşor să scriu acest capitol. Nu poţi descrie şi analiza moartea detaşat, cu uşurinţă. Unde putem plasa relaţia rromilor cu moartea? Au moştenit ceva din rădăcinile indiene? Au adoptat până la un anumit punct, practicile creştine? Există ritualuri mortuare tipice? Beneficiile relaţiei pe care rromii o au cu moartea găsim dezvoltarea unei viziuni comparatiste, pentru că nimic nu e sigur, nimic nu e definitiv în ceea ce-i priveşte. Rromii te învaţă prudenţa. Pe de altă parte avem tendinţa de a „exotiza” ritualurile lor de înmormântare, ei fiind extrem de creativi în ceea ce priveşte orice formă de ritual. Putem întări cele spuse cu fragmente din cântece lăutăreşti şi interpretarea acestora la mormânt sau construcţia de morminte impozante, durabile, vizibile, pentru a include trecutul în prezent, ceea ce ei nu prea făceau până acum. Cea mai mare dificultate în vederea studierii morţii în cultura rromă, pe care o remarcă şi o „deplâng” majoritatea autorilor care au făcut teren, este tocmai reţinerea, discreţia, răceala manifestată de rromi la abordarea acestui subiect.
Mândria aparentă a rromilor faţă de moarte
Rromii au un orgoliu aparte, un fel de mândrie aparte, aparentă faţă de moarte. Coroane multe, înmormântare cu fast…, fac toate acestea ca şi cum ar dori să lase o imagine cât mai frumoasă pentru veşnicie. În interiorul comunităţilor de rromi există o concurenţă aprigă când vine vorba de moarte, care însă nu se vede din afară. Sunt comunităţi închise, cu reguli stricte, în care nimeni nu vrea să pară mai prejos decât celălalt. Suferinţele fizice, infirmităţile nu sunt expuse în văzul celorlalţi. Spre deosebire de români, ei nu vorbesc deschis despre boala lor, de suferinţe sau infirmităţi. De moarte nici atât! Rar veţi vedea, de exemplu, un rrom care să poarte ochelari! Cred că se explică prin faptul că au fost o populaţie stigmatizată, care a suferit mult în istorie.
Corpul şi sufletul
Rromii nu cred în ideea învierii, nici a unei alte vieţi după moarte. Ei cred că moartea nu reprezintă o distrugere absolută a fiinţei. Corpul trebuie să fecundeze pământul, iar sufletul dă vigoare aerului. Nu sunt ceea ce am putea numi idolatri, ci mai degrabă maniheişti şi apropiaţi de religia lui Zoroastru. Cred atât în eternitatea materiei, cât şi în cea a spiritului, iar cea mai mare temere a lor este benga (diavolul), să nu-l ia pe unul sau pe altul, sau chiar pe amân-două, în nay-badi, adică în neant. Astfel, recunosc două principii: cel al binelui sau al luminii (deve) şi cel al răului şi tenebrelor (benga). Nu au nici dogme, nici credinţe, nici superstiţii legate de moarte. Rromii corturari cred în „continuarea” vieţii şi nu doar a acesteia. Potrivit corturarilor, situaţii şi stări particulare din această viaţă se continuă, după fiinţare şi în viaţa de apoi. Chiar şi locul unde se află morţii aproape că nu este un alt tărâm în viziunea lor. În sistemul lor de credinţe domină teama, spaima chiar, faţă de spiritele celor morţi – fapt ce indică un vag concept de drum al sufletului după moarte. Pe de altă parte, nu există indicii clare care să arate o credinţă în transmigraţia sufletelor după moarte. Este evident că rromii cred în nemurirea sufletului, doar că ei percep sufletul extrem de materializat, condensat, spre deosebire de europeni, care dau sufletului o dimensiune eterică, noncorporală şi spirituală. Sufletul, ca un ghem palpabil. Rromii dau forme materiale, palpabile spiritelor, demonilor sau sufletelor.
Cele două suflete ale corpului
În concepţia rromilor despre moarte şi în riturile lor de înmormântare, foarte elaborate, ies la iveală „concepţii dualiste”. Astfel, ar exista mai întâi un suflet corporal (legat de corp ), un fel de principiu vital aflat în inima omului sau în cap şi sufletul vital, sufletul imagine (anima), care se ridică din corp în clipa din urmă a vieţii. Astfel, sufletul corporal desemnează concretizarea corpului într-o „formă” nemuritoare. Sufletul imagine se referă la moarte în relaţie directă cu cei vii, la felul, la felul în care aceasta poate reveni pe pământ, luând cele mai neobişnuite forme: diverse animale, vampiri sau teribilul mulo, mortul-viu. Sufletul corporal trebuie susţinut şi îndrumat să-şi găsească odihna în „Regatul Morţii”, acel Sheol al rromilor. Există ritualuri ce au scopul de a-i proteja pe cei vii de influenţa dăunătoare a spiritelor rele, eliberate odată cu moartea şi descompunerea corpului. Rromii unguri din Ardeal, gaborii, cred că orice organism viu posedă un dji, o forţă vitală. În afara acestui dji, oamenii posedă şi un suflet (lindra), fixat de corp. Moartea fizică are loc odată cu oprirea circulaţiei sângelui purtător de dji, iar ultimul suflu reprezintă eliberarea lindra. Moartea reprezintă un proces invers naşterii, când nou-născutul capătă propria lindra, întărită prin botez. În viziunea rromilor căldărari, sufletul este considerat nemuritor, va continua să trăiască, pregătindu-se de o nouă viaţă pe pământ. Dar sufletul plecat din viaţă înainte de vreme se poate întoarce ca strigoi, postură în care poate face rău comunităţii, aducând nenorociri şi moarte, dacă modelul ritual de prevenire şi protecţie nu este respectat. Ritualitatea funerară rromă supraveghează „buna separare” a sufletului de trup. Abia după un an de la moarte sufletul se topeşte şi intră în colectivitatea spiritelor strămoşilor – dar numai dacă este bine încadrat şi îngrijit de cei vii.
Mulo sau „vampirul ţiganilor”. Chipuri şi definiţii ale mortului-viu, strigoiului, vampirului, moroiului, vârcolacului Mulo
Motivul „întoarcerii” morţilor printre cei vii este unul universal răspândit. Cuprinde numeroase variante, împrăştiate în timp şi spaţiu – adevărată dimensiune universală, cu supravieţuiri în folclorul contemporan. În cazul Mulo se manifestă şi diferenţa în materie de ritualitate mortuară şi specificul rromilor, unele dintre ele având reverberaţii asiatice evidente. Mulo este un mort care revine printre cei vii, sub forma unui spirit supărător. Locuitor al lumii de dincolo, plină de spiritele rele ale morţilor cu care mai bine e să nu ai de-a face. Mulo este vampirul ţiganilor. S-ar traduce exact prin care-este-mort. E sufletul unui mort, un fenomen specific rrom. Cu toate acestea, rromii nu se tem de fantomele gadge şi nu au nici o reţinere în a poposi într-un cimitir. Mulo este dublura Morţii. Casa lui este mormântul, mormântul celui decedat. Dar nu este dependent de corp. Moartea îl eliberează şi vagabondează după bunul său plac, poate veni şi pleca din mormânt. Mulo nu este cadavrul, este omul însuşi dublura sa. Mulo este singura entitate cu adevărat malefică recunoscută de cosmologia rromă. Sunt spirite ale morţii şi adună în ele însele tot ceea ce fiinţa umană are mai rău şi mai reprobabil. Mulo este spiritul mortului şi mortul în acelaşi timp. Părăseşte adesea cimitirul, când se plictiseşte acolo şi începe să bântuie prin împrejurimi. Aceste stafii trăiesc la fel ca şi oamenii, fac mâncare, se pot chiar şi căsători. Trăiesc în peşteri, prin cimitire. Uneori se mai întâmplă să fure fete din lumea celor vii. Le scot toate oasele din corp pentru a se putea căsători cu ele. Doar în nopţile cu lună, fantomele Mulo pot fi văzute plutind deasupra câmpurilor. Noaptea încearcă să intre în interiorul celor care dorm adânc. Un Mulo poate trăi 30 de ani după care dispare în ara Morţii. Puţini rromi spun că nu s-au întâlnit măcar odată în viaţă cu un Mulo.
Căldărarii suceveni cu care am vorbit în timpul pelerinajului de Sfântul Ioan cel Nou cred că „Mulo este ca un strigoi cu carnea moale. Iese ca un abur din sicriu, când ajunge iarăşi pe pământ se face strigoi. Toţi credem în el, tineri şi bătrâni. Nu are oase, nu are cap, nu are picioare şi mâini, e ca un abur, dar nu e… cum să vă spun, e ca meduzele alea moi de la mare. Nu e bine să te pui cu el. Trebuie să te fereşti. Trăieşte mai mult prin cimitire, ascuns, prin găuri. Iese noaptea” (bărbat, circa 50 de ani, rrom căldărar din Vereşti.
Un preot din judeţul Suceava, care a slujit vreme îndelungată într-o parohie având un număr mare de căldărari spunea:
„Rromii cred în strigoi. Cred în întoarcerea mortului. Fizică. Dar e o contradicţie, pe undeva. Ei fac o gaură în sicriu, la picioarele mortului, pe acolo cred ei că iese sufletul şi se plimbă nestingherit. Şi nici nu mai locuiesc în camera în care a murit cineva. Acest duh rău, acest strigoi, ei cred că poate ciocăni noaptea în fereastră. Iată de ce lasă acolo, pe brâul casei sau pe pervaz, farfurii cu orez, grâu, sticle de vin, apă… Îmi spuneau că dimineaţă le-au găsit pe jumătate goale. Nu ne credeţi părinte, nu ne credeţi…, ia să veniţi să vedeţi, îmi ziceau”.
Cine are cele mai multe şanse de a se transforma într-un mort viu?
„Morţii necuraţi”, sunt o constantă culturală, care trebuie semnalată ca atare. Este vorba despre: > femei care mor la naştere sau copii născuţi prematur; > sinucigaşi; > cei care mor pe mare, înnecaţii; > cei care mor în chinuri provocate de oameni sau de boală; > cei îngropaţi de vii; > cei morţi de moarte violentă sau subită; > somnambuli; > purtătorii de ”duh rău” pe care preotul nu a reuşit să-i dezlege; > cei cărora li s-a furat umbra; > în cazul absenţei riturilor funerare;
Când apare Mulo în lumea celor vii?
Când se rosteşte numele celui decedat. Nu trebuie să pronunţi niciodată numele unui mort vorbind de acesta. Dar nici nu trebuie să-l vorbeşti de rău. Noţiunea de Mulo este puternic tabuizată. O altă specificitate rromă în ceea ce priveşte apariţia morţilor-vii este legată cred de nomadismul lor – este vorba de evitarea călătoriilor pe timp de noapte, pentru că soarele nu-i mai poate veghea şi este ora răului, diavolului, adică a lui Mulo. Atunci ei ies din găurile lor sau pe unde mai sunt ascunşi, traversează drumurile toate, exercitând acţiunea lor răuvoitoare, de teroare nocturnă. La fel, călătoria trebuie evitată la ora amiezii, când Soarele este drept pe cer (la chindie, momentul când umbra nu se vede. Atunci soarele este slăbit, apare diavolul amiezii, Mulo profită şi el.
Identitatea rromă, în dimensiunea sa cea mai profundă, este legată şi de viziunea specifică a transformării după moarte. În rest, ca şi în alte societăţi tradiţionale, forma de existenţă atribuită morţilor depinde de felul în care s-a produs cererea, dacă moartea a fost bună sau rea. (Va urma)
LUCIAN DIMITRIU
Comentarii