Februarie 1933

Februarie curent, în care iernii pare să-i fi trecut prin cap să dea semn că nu-i o ficţiune, ar fi fost, în alte condiţii, al onorării la 90 de ani a eroicelor lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti. Aceste alte condiţii ar putea viza, la o adică, şi răspunsul la o întrebare de felul „unde anume ar trebui căutaţi acum muncitorii ceferişti şi petrolişti”, dar, sigur, în primul rând retragerea în neant a propunătorului şi beneficiarului, vreme de jumătate de veac, al mai oricăror glorioase aniversări.

Textul unui articol de fond al Scânteii de la începutul lui februarie 1953, când se aniversau doar două decenii de la eroicele lupte în cauză şi se anunţau pregătiri şi întreceri socialiste pentru sărbătorirea „Zilei Ceferiştilor” (16 februarie), preciza, ca să le fie clar tuturor, că luptele nu numai că au existat aievea, dar au fost un moment important al bătăliei de clasă a proletariatului român sub steagul atotbiruitor al lui Lenin şi Stalin şi o adevărată şcoală a educaţiei revoluţionare, că au cuprins prin anvergura lor întregul popor muncitor şi au fost eroice cu adevărat şi nici nu se putea altfel, întrucât, organizate şi conduse de Partidul Comunist din România, s-au desfăşurat sub conducerea nemijlocită a tovarăşului Gh. Gheorghiu-Dej. Mai mult, ştiinţific, ele se cereau privite neapărat ca purtându-se şi contra fascismului şi a pregătirilor de război împotriva Uniunii Sovietice, pentru pace şi independenţă naţională. În paranteză fie spus, acest popor muncitor român, clarvăzător graţie înţelepciunii conducătorilor săi, a stat mereu cu ochii în patru ca vreo agresiune imperialistă contra Uniunii Sovietice să nu se producă, a apărat pacea prin luptă şi a dat un înţeles cu totul original independenţei naţionale – totul răsplătit, de altfel, cu numeroase şi de preţ daruri şi cu jumătate de secol de iubire sovietică fără margini.

Stiau şi atunci unii, au ştiut şi mai târziu, dar mai ales în ultimele decenii – cei interesaţi, tot mai puţini –, că lucrurile n-au stat chiar aşa. În mare şi continuă nevoie de panteon propriu fiind partidul unic, însărcinaţii lui speciali în acest sens au lucrat cu sârg la realizarea sinaxarului bolşevic autohton, naţional mai ales ilustrativ şi conjunctural, parte agreată însă a celui mai larg, mai bogat, elaborat sub egida şi după rigorile internaţionalismului proletar şi ale întra-jutorării tovărăşeşti. Mai departe, să poarte neîncetat grija de a-şi construi o istorie şi chiar să comande rescrierea istoriei neamului prin asimilarea convenabil resemnficată şi cu importanţă augmentată a istoriei proprii nu poate fi decât un frison de partid aflat în criză de identitate, complexat în ascuns de conştiinţa insatisfacţiei faţă de ceea ce poate face şi reuşeşte efectiv să facă în domeniul în legătură cu care s-a constituit şi există real. N-au strălucit deloc însă comuniştii în a se teme de ridicol şi, ca urmare, nici în a avea raporturi fireşti cu realitatea şi cu adevărul. N-au avut nevoie, n-au vrut sau n-au putut să strălucească.

Este interesant, într-un astfel de plan de discuţie, că dincolo de exagerările şi de falsurile în care se îmbracă propagandistic acum, în 1953, Griviţa lui 1933 şi lumea petroliştilor prahoveni – e drept că pe un fundal real crâncen: miez aspru de iarnă, criză economică majoră, falimente, concedieri, salarii amânate la plată, şomeri, „curbe de sacrificiu”, împrumuturi care aduc în ţara datornică experţi ai creditorilor, iar aceştia controlează respectarea unor reguli şi impun condiţii care îi afectează pe salariaţii de toate felurile, greve, intervenţii armate, arestări, morţi şi răniţi etc., iar pe de altă parte, furnicarul destabilizator stârnit şi întreţinut activ de agenţii de influenţă ai Moscovei –, şi dincolo de plecăciunile dinaintea unui Stalin pe ducă, dar încă viu, jenant de numeroase şi de adânci, probabil că depăşind cu mult chiar aşteptările ţarului roşu, discursul măreţei aniversări nu slăbeşte din atenţie, ba chiar pune pe acelaşi plan de importanţă cu eroicele lupte, temele şi răfuielile curente ale partidului, care sunt, de fapt, cu deosebire ale conducătorilor acestuia şi tot mai mult doar ale conducătorului, care devine şi el unic pe zi ce trece.

Aşa, din anul anterior dat jos din pomul puterii – împreună cu Ana Pauker şi cu Teohari Georgescu, miniştri importanţi, însă „grup antipartinic” şi „deviere de dreapta”, cu inspiraţie şi cu voie de la Kremlin –, Vasile Luca, fost eroic luptător al Lupenilor şi el, precum şi activist sovietic, trebuie pus la zidul infamiei cu orice ocazie, drept care spune articolul de fond menţionat: Cu atât mai josnică era încercarea lui Luca de a minimaliza importanţa glorioaselor lupte din 1933, prezentându-le drept o simplă „provocaţie a siguranţei” – apreciere făcută cu scopul de a submina încrederea clasei muncitoare în capacitatea ei de a se elibera de sub jugul capitalist. Luca n-a şovăit să pretindă că eroicele lupte din Februarie 1933 ar fi fost o „înfrângere” a proletariatului şi ar fi „deschis calea fascismului”, când ştiut este că ele au dat peste cap „planul de la Geneva”, au dus la răsturnarea guvernului de slugi ale imperialismului… Or, la Griviţa, consacrată ca teren de acţiune al lui Dej, mai şi murise împuşcat, se spune că din întâmplare, tânărul erou al clasei muncitoare Vasile Roaită.

La fel, deşi chestiunea este politic rezovată deja de câţiva ani, vine în atenţie, tot pentru infierare, mişcarea social-democrată. În fapt, problematica situării comuniştilor în raport cu vecinii şi înrudiţii lor politici mai vechi pe pământ şi cu mai multă notorietate, iar asta într-un context în care bolşevismul radical combate acum ca duşman periculos al luptei pentru democraţie populară un „socialismul de dreapta” care a putut duce până la naşterea „fascismului titoist”. Astfel, spune Scânteia, în focul luptelor din februarie 1933, a fost demascat cu putere odiosul rol trădător al social-democraţiei de dreapta, de agentură a burgheziei interne şi a imperialismului apusean în rândul clasei muncitoare. Este vorba, în realitate, şi de comanda Moscovei, dar şi de atitudinea partidului care se vrea şi unic, dar şi singurul reprezentat al poporului muncitor – şi pentru asta este vigilent nu numai cu duşmanul de clasă, ci şi în privinţa unui contracandidat de luat în seamă. Prin urmare, singura politică patriotică, corespunzătoare intereselor vitale ale poporului, este aceea a prieteniei şi alianţei cu Ţara Socialismului victorios, adică a comuniştilor. Iar în concluzie, Februarie trebuie să fie ocazie pentru o puternică manifestare a dragostei poporului muncitor faţă de partid şi de Comitetul său Central, în frunte cu tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej şi, fireşte, încă o ocazie de mobilizare pentru noi succese în lupta pentru depăşirea planului anual şi pentru a împlini planul cincinal în patru ani. Partid muncitoresc – nu?

Aduc argumente în sensul acesta, în Scânteia, şi alte articole – între care un extras din lucrare Eroicele lupte ale muncitorilor ceferişti şi petrolişti din 1933 a lui Chivu Stoica, şi el luptător în februarie 1933 şi martor, în acelaşi timp, al eroismului lui Gh. Gheorghiu-Dej, precum şi unul semnat de Constantin Mitea, fost ceferist şi viitor consilier al lui Nicolae Ceauşescu şi care a reţinut una dintre lozincile comuniştilor din februarie 1933: Nu vă încredeţi în social-democraţii oportunişti şi reformişti, şi-au dat mâna cu burjuii, s-au vândut! – importantă mai cu seamă pentru că limbajul ei este cel din 1953…

AUREL BUZINCU