În jurul cozii

…Din când în când – după cum se întâmplă sau se programează altele, poate la fel de importante ori încă şi mai şi – reapare sporadic pe agenda publică subiectul câinilor fără stăpâni. Despre care demult ne-am învăţat că la un capăt dă din coadă, iar la celălalt mârâie, latră şi mușcă. Desigur, atâta vreme cât subiectul – precum nefericitul căţel (oricum, mai mult băgat în seamă faţă de alţi conlocuitori ai arealelor împărţite cu oamenii, precum mâţele, şobolanii, ciorile, porumbeii) – este ţinut sub observaţie. De cum scapă, se dă (pe) după gard, iar apoi ce treabă (mai) avem noi că mârâie, latră, muşcă. Sau dacă dă din coadă. Pe scurt… avem câini comunitari? Avem. Avem adăposturi?  Avem… aşa, câte unul, cu o capacitate limitată. Exportăm câini? Mda, însă conjunctural ne-au luat-o înainte vecinii. Îi iubim (pe căţei)?! Daaaa… sau ba. Au purici? Păi… noi să vedem?!!! Ori altfel punând problema. Avem iubitori/stăpâni de căţei? Hotărât, da. Ştim câţi stăpâni şi câţi căţei? Hotărât, habar n-avem. Nici câţi câini nesterilizaţi, nici câţi câini (şi pe unde) abandonaţi. Demult ştim că, pe alocuri, dacă-s prea mulţi, cetăţeni implicaţi îi strâng şi-i bagă la dubă spre a-i deversa, inclusiv în haite gata alcătuite, în alte părţi. Pe stradă la dumneata sau chiar poate mai bine pe câmpuri, între sate, la şosea, aiurea. V-am mai povestit, în vecina Bulgaria s-a făcut o cercetare potrivit căreia câinii daţi naturii nu mai au mult şi redevin lupi. S-ar putea ca şi asta să fie o idee. Ca lupi, aceia (teoretic!) ar ajunge pe altă cale în grija omului şi sub protecţia legii. Aia care, după caz, îi acceptă în pădure, îi pune la cuşcă sau îi vânează.