Mărtinii de iarnă

(2 februarie)

În ziua de Întâmpinarea Domnului românii mai ţineau o sărbătoare, una venită din tradiţiile geto-dacice: „Mărtinii de iarnă”.

“Datinile şi tradiţiile geto-dacice despre urs ne-au transmis nouă, românilor, suficiente elemente pentru a stabili continuitatea acestui cult adaptat şi transsimbolizat la condiţiile de viaţă istorică din ce în ce mai evoluată.”

Românii au considerat ursul un animal sfânt din următoarele motive: întâi, el nu mănâncă spurcăciuni; se hrăneşte numai cu fructe de pădure. Rar atacă unele animale, cărora doar le suge sângele, stârvurile le lasă lupilor şi altor animale de pradă. Pe om nu-l atacă decât provocat.

Interesant este faptul că în anumite zone montane din ţară, în iconografia românească referitoare la “Judecata de apoi”, ursul este reprezentat ca un animal feroce participând la ingurgitarea unor părţi din corpurile celor pedepsiţi pentru greşelile lor din viaţă, temă contrarie tradiţiei despre urs, considerat de români un animal sacru.

Ziua ursului, o străveche sărbătoare a românilor, cade întotdeauna în ziua Întâmpinării Domnului.

Se spune că în această zi, numită Stretenie, ursul iese din bârlog şi, dacă e soare şi cald, reintră în bârlog; iar dacă e frig îşi strică bârlogul şi se retrage în pădure, ceea ce înseamnă că vine primăvara.

Conform tradiţiei medievale, când un urs era prins şi dus la casa vânătorului, acesta nu intra în casă dacă era necurată. Dacă era curată, ursul intra, bea şi mânca tot ce-i dădeau cei din casă.

În medicina magică, părul de urs, călcatul de urs, labele de urs şi grăsimea de urs erau folosite pentru tratarea diferitelor boli.

Conform mitologiei, cine visa ursul îi mergea bine, fetele aşteptau peţitorii, iar băieţii căpătau ranguri în societate.

Sunt foarte multe legende româneşti legate de prezenţa ursului şi mai ales de rolul său cosmogonic. În unele e vorba de originea umană a ursului. Iată câteva exemple: “un morar ursuz intrigat de Nefârtat împotriva Fârtatului e pedepsit de acesta prin transformarea în urs, mezalianţa unei femei cu un urs, împăratul cu pielea de urs, ursul fecior de împărat”.

În mitologia noastră zicătorile despre urs îl înfăţişează nu atât ca pe un animal prost (cum îl consideră unii folclorişti), ci ca pe un animal naiv, credul, curat şi sincer.

Pentru aceste calităţi ale lui a fost inclus pe cer în constelaţia “Ursa mare” şi “Ursa mică”, denumite apoi “Carul mare” şi “Carul mic”.

Caracterul sacru al ursului reiese şi din colindele de Anul Nou, când colindătorii mascaţi în urşi şi ursari urează gospodarilor un An Nou îmbelşugat şi spornic în toate cele.

Cred că aţi observat că în colindele cu ursul animalul moare şi învie, într-o dramatizare simbolică a mitului renaşterii naturii, în general, şi al faunei, în special, marcat de ieşirea ursului din hibernare.

Trebuie să fim convinşi că între colindul cu urşi şi ursari mascaţi şi jocul ursului dresat şi jucat de un ursar profesionist, cum era pe vremea copilăriei mele, este o deosebire mare. Primul e un colind, deci un act ritual, celălalt un joc profesional aducător de bani prin iarmaroace, târguri şi sate.

Faţă de cele relatate mai sus, neamul nostru românesc a consacrat o sărbătoare populară ursului, numită Mărtinii (termen ce vine de la denumirea ursului ca Moş Martin).

Această sărbătoare s-a ţinut în spaţiul geto-dacic şi mai apoi românesc pentru ferirea de pagube pricinuite de urşi în zonele de munte şi podiş şi anume în vii, porumbişti, vărzării şi stupine.

Aşadar, din relictele etnografice şi reminiscenţele folclorice ale zoolatriei desprindem o parte din fondul de superstiţii, credinţe şi datini istorice populare care caracterizau în ansamblul lor cultul animalelor: animismul, totemismul, tabuismul, sacralizarea şi divinizarea.

În concluzie, zoomitologia ca ramură esenţială a mitologiei române reflectă o parte din sistemul de mituri, legende mitice şi tradiţii istorice despre fauna autohtonă care s-au păstrat până în zilele noastre.

Prof. CONSTANTIN TÂRZIU