Este o eroare ca cineva de statura – complexă şi contradictorie în mai multe înţelesuri – a lui Emil Bodnăraş şi, de asemeni, cu destinul lui în ordinea umanului profund să nu preocupe intelectual, ca dat cultural, ca trăitor cu rol personal într-o istorie adevărată care riscă ea însăşi să se scufunde, pentru cei mai mulţi, în apele părelnice ale unei reprezentări folclorizate. Asta nu ar presupune panegiricul şi n-ar fi vorba nicicum de a se revendica pentru Emil Bodnăraş ceva de natura vreunui cult – ceea ce, de altfel, la noi se face destul de frecvent, omorând astfel cunoaşterea cu bunurile şi binele pe care ea le procură. Avem, uşor de văzut, o dispoziţie accentuată pentru a ne lăsa duşi repede, ca atitudine şi chiar ca acţiune, dintr-o extremă în cealaltă, din admiraţia fără margini şi din venerare direct în ură, în dispreţul total sau în totală ignorare, după cum nici drumul invers nu ne este străin.
Pe lângă interesul mai general, însă, pe care Emil Bodnăraş l-ar motiva – ca unul dintre cei mai ciudaţi, fie şi aşa, înalţi demnitari comunişti români –, condiţia lui de activist de rang superior şi de om cu autoritate în stat s-a spus (ceva mai discret decât, mai spre zilele noastre, despre alţii) că ar fi avut un anume impact în dezvoltarea zonei şi lucrul s-ar cere cunoscut, pentru că e unul cu adevărat important. Imediat, pe urmă, şi întrebarea: în care altă perioadă Bucovina să mai fi fost prezentă la vârful puterii în stat ca în anii în care acolo se află, în acelaşi timp, Emil Bodnăraş şi rădăuţeanul prin naştere Lot-har Rădăceanu? Foarte diferiţi ca formaţie şi profesie, ca oameni, unul militar de carieră şi celălalt universitar umanist, dar amândoi deputaţi, miniştri, membri ai elitei comuniste – adevărat că primul ieşind din chiar miezul ei sovietizat şi fiind deosebit de rezistent, iar celălalt, Lothar Rădăceanu, apropiat de condiţia tovarăşului de drum (venit, cu arme şi bagaje, din social-democraţie) şi cunoscând, de la un moment dat înainte, dizgraţia de partid, e drept că doar una relativă, iar dispariţia prematură e posibil să-l fi apărat de mai mult.
Că Emil Bodnăraş n-ar fi fost doar un cazon ursuz ar vrea să susţină nimeni altul decât cel prin condeiul căruia s-a făcut, la începutul lui 1848, răstignirea lui Tudor Arghezi: Sorin Toma, unul din tartorii zeloşi de la Scânteia vremii şi, deci, din angrenajul propagandistic al dictaturii proletare. Energic, inteligent, evitând să se pună în evidenţă şi preferând umbra şi, aici, rolul de eminenţă cenuşie, „numai astfel un om ca el putea supravieţui alături de Gheorghiu-Dej” – spune Sorin Toma în Amintirile… lui interesante de pocăit retras între ai săi şi pe pământul alor săi după ce, cam post festum, a cunoscut el însuşi verificarea, dizgraţia, dar şi reabilitarea. Şi ţine să menţioneze: „Obligaţii de ser-viciu m-au dus de câteva ori la el acasă. Mi-a atras atenţia biblioteca lui, neaşteptat de bogată şi variată. Acest militar era un intelectual”. Alţii insistă pe o inteligenţă practică remarcabilă care l-a făcut să evite confruntările şi să aleagă postura de sfătuitor şi de executant fidel, constată că „n-a fost primul niciodată, dar întotdeauna a contat mai mult decât oricare” şi se întreabă, pe drept cuvânt, de ce să fi renunţat la aspiraţia de a obţine mai mult în lupta pentru putere din partid în condiţiile în care ar fi avut real şanse şi îndreptăţire.
Va fi fost aşa. Ministru al Apărării Naţionale (şi membru al Biroului Politic al C.C. al de curând născutului Partid Muncitoresc Român) la momentul alegerilor pentru Marea Adunare Naţională din 1948, Emil Bodnăraş ştie să interpreteze dezinvolt şi partituri la modă în proaspăta republică a celor ce muncesc la oraşe şi sate şi cărora, prin intermediul Scânteii, trebuie să li se arate că au de votat oameni din popor, ca şi ei, şi de partid – adică angajaţi total în lupta de clasă, în construirea democraţiei populare, în apărarea păcii şi în adâncirea prieteniei cu Patria Socialismului.
Mai întâi, pe la începutul lui martie, într-un interviu în care vorbeşte despre ce anume preconizează, în funcţia pe care o deţine, pentru Armata Populară, dă asigurări, între altele, că militarii „nu se vor mai ocupa cu producţia de bunuri şi operaţiuni comerciale” şi că „armata va produce o singură valoare: valoare militară”, că soldaţii nu vor mai fi „hrăniţi cu fraze pompoase, patriotarde” şi că urmează să dispară din limbajul de cazarmă desemnările dispreţuitoare (precum răcan), că se vor desfiinţa barierele de avere care în regimul burghezo-moşieresc îi împiedicau pe fii de muncitori şi de ţărani să facă studii superioare şi să ajungă ofiţeri, apărători devotaţi poporului muncitor – iar în legătură cu această tară inacceptabilă a vechiului regim, povesteşte „o scenă semnificativă” în care, elev la şcoala militară fiind, generalul venit în inspecţie îi pune întrebări despre starea materială proprie şi a familiei şi se arată foarte nemulţumit când află că tatăl, decedat, îi fusese doar un mic funcţionar judecătoresc, mama – casnică, doar fiică de mecanic, şi că aveau acasă doar trei sferturi de hectar de pământ, iar el, ofiţer bun, nu avea deloc avere. Un nivel minim obligatoriu de înstărire pretins militarilor de carieră, se ştie, fusese privit prin prisma efectelor lui pozitive pentru armată şi pentru slujitorii ei de profesie – ceea ce bolşevismul a criticat şi a respins în numele luptei de clasă şi al puterii populare.
Fără doar şi poate, ştie cine mai ştie că armata română socialistă n-a produs, nici vorbă, numai „valoare militară”, apoi, ştie cum e cu hrana socialistă de „frazele pompoase, patrotarde” şi că „răcani” au existat tot timpul şi au trecut prin condiţia asta, fără excepţii, toţi… răcanii. Dar parcă şi mai interesant este ceea ce spune Scânteia atunci când, peste numai două săptămâni, îi face lui Emil Bodnăraş un portret de candidat (la Câmpulung Moldovenesc, primul pe lista F.D.P.) care începe astfel: „Vrednic fecior al lui Ion Bodnăraş, din neam de plugari săraci din comuna Iaslovăţ, de prin ţinutul voievodal al Sucevei, pricepuţi în mânuirea ciocanului şi a daltei (sic), Emil Bodnăraş creşte cu cartea în mâini, hotărât să înveţe şi să-şi continue studiile. După ce a terminat liceul şi a urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, tov. Emil Bodnăraş trece în Şcoala de Ofiţeri de Artilerie din Timişoara, pe care a absolvit-o ca şef de promoţie în anul 1927”. Sigur, în el „clocoteau adânc suferinţele neamului său de clăcaşi şi de robotari ai pădurilor bucovinene” încă de pe băncile şcolii. Tocmai de aceea i s-ar fi pus la cale „o mârşavă înscenare în urma căreia fu condamnat la 10 ani închisoare”. Urmează închisori, ilegalist, Gheorghiu-Dej, eliberat, membru al C.C. al P.C.R., evadări, 23 August, până la, susţine Scânteia citată, „restaurarea autonomiei Fondului Bisericesc” – „o bază sănătoasă pentru ridicarea economico-socială a populaţiei muncitoare din Bucovina”…
Nimic despre U.R.S.S. şi despre P.C. (b) U.S., de care nici măcar n-o fi auzit vreodată Emil Bodnăraş, şi se ignora că, „neam de plugari săraci din Iaslovăţ” fiind, în ciuda barierelor de avere ale regimului burghezo-moşieresc, făcuse studii militare pe care le încheie ca şef de promoţie şi ajunsese ofiţer al Armatei Ro-mâne. Adică nu fusese ne-voie în cazul lui, ca în cel al tânărului general Nicolae Ceauşescu, adjunctului său din 1950, ca statul de dictatură a proletariatului să intervină consistent cu dispense şi recompense.
AUREL BUZINCU
Comentarii