Victimă a jocurilor de culise

Istoria modernă a României este profund marcată de prestigioasa personalitate a celui ce a fost patriot înflăcărat, luptător neobosit, participant activ la revoluţia din 1848, primul domnitor al Principatelor Unite, primul conducător al României moderne – Alexandru Ioan Cuza. La Iaşi şi la Paris a urmat cursurile Facultăţii de Medicină, iar apoi ale celei de Ştiinţe Juridice. Revine în ţară în 1839, ocupând funcţii administrative.

În martie 1848, Alexandru Ioan Cuza a fost în primele rânduri ale paşoptiştilor din Moldova. A luat cuvântul la Marea Adunare Populară ţinută la 27 martie, la hotelul „Petersburg” din Iaşi, cerând înfăptuirea unor reforme care să uşureze viaţa poporului, a ţărănimii în special. Domnitorul Moldovei, Mihail Sturza (1834-1849), nu a acceptat programul de reforme propus de paşoptişti. În noaptea de 29/30 martie, Mihail Sturza i-a arestat pe conducătorii mişcării şi pe Alexandru Ioan Cuza. Închişi şi maltrataţi în cazarma dorobanţilor de pe dealul Copoului, toţi cei treisprezece revoluţionari urma să fie îmbarcaţi într-un vas grecesc şi transportaţi pe Dunăre la Măcin, pentru a fi predaţi turcilor. În urma celor puse la cale de Elena Cuza, au reuşit să evadeze. Cuza este nevoit să se exileze în Ardeal, unde ia parte la Marea Adunare Naţională de la Blaj, la 15 mai 1838, alături de conducătorul Revoluţiei din Transilvania, Avram Iancu.

Refugiat în Bucovina, alături de Mihail Kogălniceanu (1817-1891), sfetnic credincios, ajutaţi de cărturarul Eudoxiu Hurmuzache (1812-1874), Cuza a continuat activitatea revoluţionară. În 1849 au revenit din exil în ţară, împreună cu noul domn al Moldovei, Grigore Ghica (1849-1856), partizan al Unirii. Cuza a fost numit, de domnitorul Grigore Ghica, preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui, apoi director în Ministerul de Interne, iar mai târziu, în 1856, pârcălab al oraşului şi judeţului Galaţi. La 24 iunie 1857, maiorul Cuza îşi dă demisia din funcţia de pârcălab de Galaţi.

La noile alegeri, Alexandru Ioan Cuza a fost ales deputat de Galaţi în Divanul Ad-Hoc. În toamna anului 1858, a fost avansat colonel şi numit locţiitor al hatmanului oştirii. Prestigioasa personalitate a lui Alexandru Ioan Cuza explică dubla sa alegere, la 5 ianuarie 1859, ca domn al Moldovei şi, la 24 ianuarie, ca domn al ării Româneşti. Alegerea lui Cuza la 24 ianuarie 1859 a făcut să crească flacăra speranţei unirii tuturor românilor într-o singură ţară. Astfel, s-a înfăptuit unirea celor două ţări. Pentru obţinerea recunoaşterii actului Unirii, domnitorul l-a împuternicit pe scriitorul Vasile Alecsandri, ministru de Externe, în guvern, să susţină cauza la marile cancelarii europene, misiune îndeplinită cu succes.

Consolidând Unirea şi autonomia statului naţional român, Cuza a fost domnitor al Principatelor Unite (1859 – 1862) şi domnitor al statului naţional român în perioada 24 ianuarie 1862 – 1866 (10 februarie). O caracteristică a domnitorului a fost fermitatea cu care a ştiut să apere drepturile şi demnitatea ţării în toate împrejurările, asumându-şi orice risc pentru situaţia sa personală. Bărbat de stat curajos şi tenace, animat de un fierbinte patriotism, Cuza, în toate domnia lui, a vegheat şi n-a îngăduit să fie atinse niciunul din drepturile recunoscute românilor la Conferinţa de la Paris (10 mai 1858) şi nici prestigiul ţării. Actul istoric trebuia să fie recunoscut de marile puteri europene garante.

Prin reformele înfăptuite sub conducerea sa, a pus bazele României moderne: Legea agrară din august 1864, Legea electorală, Legea învăţământului, cea a justiţiei, întemeierea universităţilor din Iaşi şi Bucureşti, trecerea la grafia latină, unificarea armatei, codurile civil, comercial şi penal, înfiinţarea CEC, organizarea sistemului parlamentar bicameral, secularizarea averilor mănăstireşti etc.

Conservatorii şi liberalii hotărăsc răsturnarea lui Cuza şi înlocuirea lui cu un principe dintr-o familie suverană din Europa. Ioan C. Brătianu şi C. A. Rosetti au dus la îndeplinire această hotărâre. Rosetti rămâne în ţară ca să organizeze detronarea, iar Brătianu pleacă în străinătate sub nume fals (la graniţă) pentru a obţine consimţământul împăratului Napoleon al III-lea, pe atunci arbitru al Europei, şi pentru a găsi, cu învoirea lui, un principe străin. În noaptea de 10/11 februarie 1866, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a fost silit să abdice, să părăsească scaunul domnesc; a avut loc detronarea lui printr-o brutală înlăturare de către aşa-numita „monstruoasă coaliţie” (liberali-radicali şi conservatori). La plecare, domnitorul a spus: „Să dea Dumnezeu să-i meargă mai bine ţării fără mine, decât cu mine. Să trăiască România!”. Această faptă s-a petrecut după ce Brătianu s-a asigurat de consimţământul împăratului şi a trimis lui Rosetti telegrama cuvenită prin care îl vestea că se poate proceda la detronarea lui Cuza. Bizuindu-se pe diplomaţia secretă pe care o ducea Napoleon în opoziţie cu manifestările oficiale, Brătianu pleacă la Dusseldorf ca să obţină şi consimţământul principelui Carol Anton de Hohenzollern, tatăl lui Leopold şi a lui Carol.

La 29 aprilie 1866, principele Carol pleacă spre România sub numele de Hettingen (fals), la clasa a II-a, ca să nu fie cunoscut (cu vaporul). Însoţit de Brătianu, prinţul Carol, pe 9 mai 1866, seara, ajunge la Piteşti, iar apoi la Bucureşti.

Aşadar, Alexandru Ioan Cuza a fost expulzat din ţară. Anii grei de exil îi trăieşte la Viena şi Florenţa, unde îşi îngrijeşte sănătatea, deoarece suferea de ftizie. La 1 ianuarie 1870 – cu ocazia Anului Nou – Eminescu, împreună cu un grup de studenţi români, îl vizitează la Dubling, lângă Viena, pe fostul domnitor. Slăbit de atâta zbucium sufletesc, Cuza îl roagă pe domnitorul Carol, printr-o scrisoare, să-i aprobe venirea în ţară, să moară pe pământul patriei. Nu i-a fost aprobată cererea.

Cuza a avut aceeaşi soartă ca şi Nicolae Bălcescu, să moară printre străini. S-a stins din viaţă la vârsta de 53 ani, la hotelul „Europa” din Heidelberg, la 15 mai 1873, în braţele Elenei Cuza, şi a fost înmormântat la Ruginoasa, Iaşi. În 1944, castelul lui Cuza a fost bombardat, rămăşiţele pământeşti au fost duse la Curtea de Argeş, iar după aceea la Biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi, unde sunt şi în prezent. Pentru a se respecta dorinţa testamentară a „Domnitorului Unirii”, factorii de decizie ar trebui să mute osemintele lui Cuza la Ruginoasa. Prin actele sale grandioase, străbătute de un fierbinte patriotism, Alexandru Ioan Cuza şi-a înscris numele cu litere de aur în Istoria României, alături de cele ale marilor voievozi. Memoria lui va trăi veşnic, bucurându-se de recunoştinţa posterităţii.

GAVRIL LAVRIC

numismat